Titanul este un element chimic cu simbolul Ti si numarul atomic 22. Are o densitate mica si este un metal de tranzitie dur, lucios si rezistent la coroziune (inclusiv fata de apa de mare, apa regala si clor), cu o culoare argintie. Este al noualea cel mai raspandit element, alcatuind 0,6% din scoarta terestra.[2] Titanul poate fi folosit in combinatii cu fierul, vanadiul, molibdenul, printre alte elemente, cu scopul de a produce aliaje puternice si usoare pentru industria aerospatiala (motoare cu reactie, proiectile sau nave spatiale), uz militar, procese industriale (chimicale si petro-chimicale, uzine de desalinizare, hartie), automobile, agro-alimentare, proteze medicale, implanturi ortopedice, instrumente si pile dentare, implanturi dentare, bijuterii, telefoane mobile si alte aplicatii.[3] Doar 5% din productia anuala este folosita pentru a produce Titan sub forma de metal.[2] Restul este utilizat in principal pentru productia de pigment TiO2 folosit in producerea de vopsea alba.[2] Titanul a fost descoperit in Anglia de William Gregor in 1791 si numit de Martin Heinrich Klaproth dupa Titanii din mitologia greaca.
Titanul a fost descoperit fiind inclus intr-un mineral din Cornwall, Anglia, in 1791 de geologul amator si pastorul William Gregor, atunci vicar al parohiei din Creed.[10] El a recunoscut prezenta unui nou element in ilmenit[5] cand a gasit nisip negru pe malul unui parau de langa o parohie din Manaccan si a observat ca acesta era atras de magnet.[10] Analiza nisipului a determinat prezenta a doi oxizi metalici: oxid de fier (ceea ce explica atractia fata de magnet) si 42,25% un oxid metalic de culoare alba pe care nu il putea identifica.[11] Gregor, realizand ca oxidul necunoscut continea un metal care nu se potrivea cu proprietatile niciunui alt element cunoscut pe atunci, a dat raportul Societatii Geologice Regale din Cornwall si jurnalului de stiinta german Crell's Annalen.
Martin Heinrich Klaproth a numit titanul dupa Titanii din mitologia greaca.
In aceeasi perioada, Franz-Joseph Muller von Reichenstein a produs o substanta similara, dar nu o putea identifica.[5] Oxidul a fost apoi redescoperit independent in 1795 de chimistul german Martin Heinrich Klaproth in rutilul pe care il avea din Ungaria.Klaproth a recunoscut acolo un nou element si l-a numit dupa Titanii din mitologia greaca.[12] Dupa ce a auzit de descoperirea anterioara a lui Gregor, a obtinut o mostra de manaccanit si a confirmat ca acesta continea titan.
Procesele necesare pentru a extrage titanul din minereurile sale variate sunt laborioase si costisitoare; nu este posibila reducerea in maniera normala, prin incalzirea in prezenta carbonului, caci asta ar produce carbura de titan.[ Titanul metalic pur (99,9%) a fost pentru prima data preparat in 1910 de Matthew A. Hunter prin incalzirea TiCl4 cu sodiul intr-o capsula de otel la 700–800 °C prin procesul Hunter.[ Metalul nu a fost utilizat in afara laboratorului pana in 1932, cand William Justin Kroll a dovedit ca poate fi produs prin reducerea tetraclorurii de titan in prezenta calciului.[ Opt ani mai tarziu, el a perfectionat procesul, folosind magneziu sau chiar sodiu in ceea ce a devenit cunoscut ca procesul Kroll.[13] Desi cercetarile asupra unor procese mai eficiente si mai ieftine continua (ex. FFC Cambridge), procesul Kroll este inca folosit pentru productii comerciale
O bara de cristal de titan produsa prin procesul iodurii.
Titanul de puritate inalta a fost fabricat in cantitati mici cand Anton Eduard van Arkel si Jan Hendrik de Boer au descoperit procesul iodurii, sau barei de cristal, in 1925, prin reactia cu iodul si descompunerea vaporilor formati deasupra unui filament fierbine in metal pur.[14]
In anii 1950 si 1960 Uniunea Sovietica a fost pionera in intrebuintarea titanului in aplicatii militare si submarine (clasa Alfa si clasa Mike)[15] ca parte a programelor legate de Razboiul Rece.[16] Incepand cu anii 1950 timpurii, metalul a debutat in scopuri militare aviatice, in particular avioane cu reactie de inalta performanta, pornind de la aeronave precum F100 Super Sabre si Lockheed A-12.
In S.U.A., Departamentul de Aparare a fost adus la cunostinta de importanta strategica a metalului[17] si a sprijinit primele eforturi de comercializare a acestuia.[18] Prin perioada Razboiului Rece, titanul a fost considerat un material strategic de catre guvernul S.U.A., iar o mare inmagazinare de bureti de titan a fost intretinuta de Defense National Stockpile Center, care a fost epuizata intr-un final in 2005.[19] Astazi, cel mai mare producator mondial, VSMPO-Avisma cu baza in Rusia, este estimat a raspunde pentru 29% din cota pietii mondiale.[20]
In 2006, Agentia de Aparare a Statelor Unite a acordat $5,7 milioane unei companii de doua consortii pentru a dezvolta un nou proces de fabricare a titanului in forma de pudra metalica. Sub conditii de caldura si presiune, pudra poate fi folosita pentru a crea obiecte puternice si usoare, ce variaza de la blindaj la componentele pentru aerospatiu, transport si industriile de procesare chimica