Timp de cateva secole, Timorul de Est a facut parte din imperiul colonial portughez, care a mai inclus si actualele teritorii din Brazilia, Angola, Mozambic, Insulele Cape Verde, Insulele Sao Tome e Principe ori enclave precum Goa (India), Macau (China) sau Malacca (Malaezia).
Portughezii sunt primii europeni care ajung in ceea ce astazi formeaza arhipelagul indonezian (debarca mai intai in Solor, Maluku, Flores si Timor). Cu portughezii ajunge si catolicismul. Odata ce portughezii ies din cursa mirodeniilor, prezenta lor in zona se diminueaza. Flores este abandonat (vezi cazul Larantuka, unde catolicismul a fost perpetuat 150 de ani exclusiv de localnici – am scris aici), iar Timorul lasat pe mana catorva zeci de calugari. Desi portughezii si unii timorezi de est vorbesc cu mandrie de patru secole de colonialism, primul guvernator a fost trimis de-abia in 1769.
Exceptand afacerile cu lemn de santal si cafea, portughezii nu au realizat nici o investitie in Timorul de Est – colonia fiind prea departe si prea saraca. Dincolo de aceste exploatari, interventia portughezilor in viata insulei a fost minima, limitata la cateva expeditii de pacificare/pedepsire a unor triburi rebele cu concursul unor triburi inamice.
In momentul destramarii imperiului portughez (odata cu “revolutia garoafelor" din 1974 si caderea regimului Estado Novo) Timorul de Est avea ca infrastructura: doua orase (Dili si Vila Salazar) cu drumul dintre acestea, doua aeroporturi, cateva fortificatii de coasta, puscarii, cateva manastiri, 20 si ceva de parohii si diverse poussada (hanuri) pentru odihna europenilor la munte ori pe litoral. 80% (!) din populatia Timorului de Est era inca animista, iar interiorul insulei stapanit, conform traditiei, de regi ereditari tribali. In conditiile existentei a peste 15 limbi si dialecte locale, in 1974 inca mai ramaneau comunitati ce nu puteau comunica unele cu altele. Dupa destramarea imperiului portughez, in capitala coloniei au aparut atat miscari de independenta, cat si de unificare cu Portugalia sau cu Indonezia.
Portughezii, insa, s-au retras pe insula Atauro iar apoi si-au luat talpasita. Razboiul civil declansat pentru succesiune si prezenta unor figuri cu idei comuniste a constituit un semnal de alarma pentru tarile vecine. Indonezia se afla la un deceniu de la pogromul anti-comunist prin care Suharto a luat puterea in arhipelag (am scris aici), iar Asia de Sud-Est sub semnul celor doua evenimente ale epocii – infrangerea americanilor in Vietnam si aparitia kmerilor rosii in Cambogia. In aceste conditii, Indonezia a primit OK-ul occidental pentru invazie precum si sustinere logistica din partea Statelor Unite. Dupa cum s-a exprimat un oficial american, nimeni nu isi dorea ca Timorul de Est sa devina, cu ajutor chinez si sovietic, o “Cuba australiana".
In prezent, mass-media internationala trateaza invazia cu severitate, omitandu-se, insa, doua detalii importante. In lupta pentru putere, fiecare din miscarile din Timorul de Est, inclusiv partidul pentru independenta – Freitlin – a solicitat la un moment dat interventia militara a Indoneziei. Actul de integrare a fost semnat de patru miscari politice din Timorul de Est: UDT, Apodeti, Kota si Partido Trabalhista, miscarea de independenta, Fretilin, nefiind mai reprezentativa pentru timorezi decat cele patru.
Ideea presedintelui indonezian B. J. Habibie de a organiza un referendum pentru independenta Timorului de Est a fost exprimata cel mai bine de celebra sa afirmatie “East Timor is a pebble in our shoe“. Organizarea referendumului ramane puternic criticata in Indonezia, in special datorita faptului ca au primit drept de vot si oameni pe jumatate sau pe sfert timorezi, unii locuind in Mozambic, Brazilia ori Portugalia. Ideea unei conspiratii internationale pentru petrolul din Marea Timorului anima in continuare imaginarul nationalist din Indonezia.
Cele 78% de voturi pentru independenta au generat nu numai ruperea provinciei ci si o sciziune in interiorul societatii. 250 000 de refugiati au plecat in Timorul indonezian de teama schimbarii de putere si repercusiunilor nationalistilor impotriva celor care au colaborat cu Indonezia. Militii locale pro-indoneziene au inceput o serie de atentate si distrugerea sistematica a infrastructurii. Militia Aitarak a fost cea mai puternica, implicandu-se in masacrul din biserica Suai, biserica din Liquica, manastirile din Los Palos. Militia Besi Merah Putih a devenit notorie pentru practicile barbare – viol, colectionarea penisurilor si scalpurilor victimelor ori consumul ritual de alcool amestecat cu sange de animal.
Cei mai multi au fost dati in urmarire internationala, cu cooperarea politiei indoneziene. Pe de alta parte, insa, militarii judecati pentru cooperare cu militiile ori pentru neinterventie au fost toti achitati (in Indonezia), unii chiar promovati.