Femei celebre - Diane de Poitiers

Adauga la playlist

Adaugat de Cozana

25.03.2016

Adauga la favorite

615 vizualizari

Nota film: 0 / 5 (0 voturi )

Trebuie sa fii autentificat
pentru a salva filmele favorite

Diane de Poitiers (n. 3 septembrie 1499 – d. 25 aprilie 1566) a fost una din cele mai frumoase si mai inteligente aristocrate pe care le-a avut Franta si se poate spune ca ea a stapanit cu adevarat tara cat timp a fost metresa regelui Henric al II-lea (desi era mai in varsta ca el cu 20 de ani). A fost rivala cea mai de temut a reginei Caterina de Medici si a acumulat bogatii fabuloase. Regele i-a facut numeroase cadouri, printre care si superbul castel Chenonceau .

Obiceiurile sale de intretinere seamana cu cele ale unei femei moderne: facea regulat exercitii fizice pentru a-si mentine silueta, se spala pe fata cu apa foarte rece si, lucru ciudat pentru secolul al XVI-lea, se imbaia in fiecare zi. A ramas o femeie foarte frumoasa chiar si la batranete.
Dianei de Poitiers i s-a prezis ca va fi stramoasa de regi si imparati, o profetie care s-a indeplinit .

Printre altii, ea este stramoasa Regelui Mihai I al Romaniei si a Baronesei Marie Christine de Reibnitz, Printesa Michael de Kent
La 7 iulie 1530, o saptamana dupa intoarcerea in Franta a celor doi fii ai sai mai mari (care fusesera tinuti ostatici timp de patru ani la Madrid, in schimbul permisiunii lui de a se intoarce liber) Francisc I, vaduv dupa Claudia de Franta, ratiﬁca o pace fragila cu Spania, casatorindu-se a doua oara cu Eleonora de Austria, sora imparatului Carol al V-lea. Turnirul care incununa serbarile in onoarea noii regine prilejui pentru prima oara coborarea in arena a celor doi tineri printi. Potrivit uzantei, ei aveau dreptul sa desemneze doamna pe care intelegeau s-o omagieze. Delfinul, incitat de dorinta de a-i face pe plac tatalui sau, alese sa se bata pentru ducesa d’Etampes, amanta oficiala a regelui, in vreme ce ducele de Orleans isi inclina lancea la picioarele Dianei de Poitiers, sotia lui Louis de Breze, mare senesal de Normandia, in care o frumusete fara seaman se imbina cu o virtute fara pata. Al doilea nascut al suveranului avea abia unsprezece ani, iar Diane treizeci, si totusi, sub valul ritualului cavaleresc se ascundea o autentica declaratie de dragoste: avea sa poarte toata viata de acum inainte culorile doamnei omagiate la turnir.
Sentimentul de adoratie pe care Henric il incerca pentru Marea Senesala data, in realitate, inca din ziua in care, la numai sapte ani, plecase in Spania impreuna cu fratele lui. In vreme ce atentia generala a curtii se concentra asupra Delfinului, Diane fusese impresionata de angoasa asternuta pe chipul micului Henric si il stransese in brate, atingandu-i fruntea cu o sarutare. Sarutare fatala, a carei amintire avea sa-l insoteasca pe baiat in cei patru ani durerosi de prizonierat, cristalizandu-i pentru totdeauna fanteziile erotice.
Spre deosebire de cavalerul ei introvertit si romantic, Diane se iubea mai ales pe ea insasi; era ambitioasa, avida, clarvazatoare si avea raceala, aroganta, inclinatia spre castitate ale zeitei al carei nume il purta. Frumusetea ei, scria Marguerite Yourcenar, “era atat de absoluta, atat de inalterabila, incat ascundea personalitatea insasi a celei careia ii fusese harazita“.
Nascuta intr-o familie ilustra, data drept sotie foarte de tanara unui barbat cu patruzeci de ani mai in varsta ca ea, caruia ii revenea foarte importanta sarcina de a-l reprezenta pe rege in Normandia, fusese o sotie si o mama exemplara, multumita ca juca un rol de prim-plan la curte si ca apartinea uneia dintre familiile cele mai nobile si mai inﬂuente ale tarii. Dar nu se poate exclude posibilitatea ca retinerea ei riguroasa sa fi fost influentata de amintirea sfarsitului caruia ii cazuse victima propria ei soacra, ucisa de un sot gelos.
In 1531, la treizeci si unu de ani, inca relativ tanara dupa criteriile epocii, si de o frumusete intacta, Diane ramasese vaduva si, hotarata sa nu se mai recasatoreasca niciodata, incepu sa-si construiasca personajul cu mare arta. Luand-o ca model pe Artemisia, celebra sotie a lui Mausol, regele Halicarnasului, care ﬁgura in toate cataloagele de femei ilustre, adopta culorile doliului – albul si negrul – adauga stemei sale torta rasturnata, simbolul vaduviei, si celebra amintirea sotului, dedicandu-i un splendid mausoleu in capela castelului Anet. Infasurata in demnitate si la adapost de orice insinuare, Marea Senesala isi gasi in noua ei conditie o libertate de actiune de obicei interzisa femeilor.
Probabil la cererea lui Francisc I insusi, care conta pe invatatura ei pentru a-i imblanzi ﬁul si a-l initia in comportamentul de curte, Diane consimti sa se lase adorata public de Henric, potrivit schemelor platonismului curtenesc atunci in voga, si dobandind asupra lui un ascendent absolut. In ciuda solidei pozitii de care se bucura constant la curte, Marea Senesala nu subaprecia avantajele derivate din sprijinul neconditionat al unui principe de sange regal. Ca urmare, a fost prima care sa sustina unirea tanarului print cu descendenta familiei Medici, de vreme ce bunicul matern al Caterinei – Jean de la Tour d’Auvergne – era fratele bunicii paterne a Dianei. Dar cand, in 1536 (trei ani dupa acea casatorie), moartea neasteptata a Delﬁnului facu din Henric mostenitorul tronului, vaduva inaccesibila cobori de pe piedestal si se darui admiratorului ei, continuand sa ascunda insa relatia lor carnala sub aparenta amorului curtenesc.
Hotararea de a-si lua la treizeci si sase de ani un iubit de saptesprezece nu era lipsita de semne de intrebare: insemna sa-si riste reputatia nepatata, sa se expuna ridicolului, satirei, calomniei si sa infrunte, mai devreme sau mai tarziu, un abandon umilitor. Avea insa alta alegere? Sa continue sa se refuze unui barbat tanar si cu un temperament focos nu echivala cu a abandona partida? Iar miza nu era prea mare pentru a nu-si incerca norocul?
Prima lor intalnire de dragoste avu loc la castelul Ecouen, cu complicitatea conetabilei Anne de Montmorency, prietena cu amandoi. Pline de nerabdare si de gratie, de senzualitate si de pudoare, versurile scrise de Diane in acea imprejurare ne transmit, in poﬁda conventionalismului de limbaj si de imagini, surpriza unei femei indragostite, cazuta prada pasiunii mai presus de vointa ei.
“Iata cu adevarat ca Amor intr-o frumoasa dimineata/veni sa-mi ofere o mica floare foarte dragalasa/ caci, vedeti, mica floare atat de dragalasa /era un baiat proaspat, atragator si tinerel./ Eu insa, tremurand si intorcandu-mi privirea, „Nu, nu!" spuneam. „Ah, nu fiti deceptionata!" spuse Amor si dintr-odata, sub ochii mei/ imi aseza un laur minunat! „E mai bine sa fii inteleapta decat regina" spusei. Dar ma simtii frematand si tremurand;/ Diana ceda si veti intelege usor/ despre ce dimineata vreau sa va vorbesc."
Adevarata ori falsa, aceasta este imaginea pe care Diane avea s-o mentina vie in inima amantului ei, reaprinzand in el, zi dupa zi, emotia unei cuceriri pe care o crezuse cu neputinta. In versurile atribuite lui Henric, amintirea acelei dimineti apare ca „o adevarata initiere, ca un ritual de trecere de la conditia de adolescent la cea de barbat, si totodata ca o investire in calitatea de cavaler al zeitei Diana.“
Daca Henric jura Dianei vesnica supunere, la randul ei Diane angaja o cursa spectaculoasa impotriva timpului pentru a-si mentine ascendentul. Bai de gheata, exercitii fizice in aer liber, dieta spartana, renuntarea la cosmetice si farduri nocive pentru piele erau strategii de absoluta avangarda la care Marea Senesala face apel pentru a-si conserva, in ciuda anilor, frumusetea sculpturala. Brantome, care o cunoscuse pe cand avea aproape saptezeci de ani, isi amintea “frumusetea, gratia si maiestatea ei“ si, convins ca avea sa ramana la fel si la o suta de ani, se plangea ca „pamantul poate inghiti asemenea trupuri frumoase".

Aspectul fizic placut nu era totusi singura ei arma, deoarece era insotit, la ea, de o arta rafinata a seductiei si de un erotism savant. O stia prea bine Caterina, care, crezand in magie si dorind sa descopere ce fel de vraji intrebuintase Diane pentru a-i inlantui sotul, reusise sa spioneze, printr-o crapatura in perete, una din intalnirile lor galante. Si astfel, povesteste acelasi Brantome, vazu “o femeie superba, alba, delicata si proaspata, in camasa sau goala, care isi mangaia amantul in mii de feluri, cu gesturi afectuoase si alte lucruri placute “si-l vazu, de asemenea, pe el impartasindu-i mangaierile si toate celelalte, astfel incat coborau amandoi din pat si se culcau si se imbratisau pe covorul moale asezat la picioarele patului“.
In fata unui spectacol atat de diferit de experientele ei conjugale, Caterina izbucni in lacrimi si se resemna in fata evidentei: vraja careia ii fusese martora nu avea leac si ascendentul Dianei era destinat sa dureze.
Marea Senesala avu grija sa pastreze misterul asupra naturii raporturilor ei cu Henric, imprimand relatiilor lor un caracter mitologic si sacru si prefacand vaduva exemplara intr-o zeita din Olimp. Artisti si literati aveau s-o celebreze sub chipul zeitei vanatorii si ea insasi pusese sa ﬁe infatisata la castelul Anet in splendida ei nuditate, intinsa pe o parte si imbratisata dragastos de un maiestuos cerb regal. A fost un gest de mare importanta, care depasea strategiile personale ale amantei regelui si care, inaugurand un nou gen de arta, era menit sa influenteze orientarile culturale ale timpului. Nu se mai intamplase ca o personalitate istorica sa-si apropieze o divinitate antica pana la metamorfoza completa: „aventura unei favorite tenace, avida si ambitioasa, a luat forma unui basm mitologic care a permis, pentru prima data in Franta, inflorirea unei arte alegorice“. Urcat pe tron in 1547, Henric al II-lea a oficializat mitul Dianei, impletindu-si initialele cu cele ale femeii iubite pe toate stemele regale si comandand sculptorilor si pictorilor portretele ei sub infatisarea Zeitei Vanatorii, al carei nume il purta.
Marea Senesala avea, in fapt, o functie foarte asemanatoare celei de consilier al regelui si de prim-ministru. In 1547, un agent al ducelui de Ferrara raporta principelui sau ca Henric isi petrecea cel putin o treime din zi in compania favoritei, consultand-o asupra tuturor hotararilor importante. Invaluita in legenda pe care stiuse sa o construiasca cu atata indemanare, inaltata la rangul de ducesa de Valentinois, ea exercita astfel asupra suveranului, a familiei regale, asupra curtii, asupra politicii franceze o putere fara egal.

Cu timpul, ea isi convinse amantul sa-si indeplineasca datoria conjugala si cand, dupa noua ani de sterilitate, intr-o suita de nasteri foarte apropiate, Caterina aduse pe lume zece copii (doar sapte dintre ei vor supravietui) se ocupa personal de educatia lor. Purta bijuteriile coroanei, asista la toate ceremoniile oficiale, vocea ei era ascultata in toate privintele; devenise promotoarea unei politici decis ﬁlocatolice si ostila protestantilor. Neobosita energie pe care o cheltuia in exercitarea puterii nu o impiedica sa acumuleze o imensa avere personala si sa o administreze cu o zgarcenie maniacala.
Pana la moartea lui Francisc I, timp de cel putin un deceniu, vointa de dominatie a Dianei se lovise de aceea nu mai putin violenta a Annei d’Heilly, doamna de Pisseleu, ducesa d`Etampes, ultima pasine a suveranului si prima amanta oficiala a unui rege al Frantei.
Splendida curte a dinastiei de Valois era o creatie recenta, constituita la sfarsitul secolului precedent ca o scoala de curtoazie si civilitate, sub egida unei mari suverane, Anne de Bretagne, care domnise necontestata. Nici unul dintre cei doi soti ai ei, Carol al VIII-lea si Ludovic al XII-lea, nu ar fi indraznit vreodata sa-si aduca la curte relatiile extraconjugale, dar Francisc I, care fusese totdeauna foarte respectuos fata de prima lui sotie, Claudia de Franta, nu avea sa aiba aceeasi deferenta pentru cea ce-a doua, blanda si putin aratoasa Eleonora de Austria, martora fara vina a umilitorului lui prizonierat spaniol. Si astfel, intemeiata pe tineretea si frumusetea ei, pe atractia sexuala pe care o exercita asupra suveranului si manata de o ambitie nebuneasca, contravenind tuturor regulilor respectului si moralei, ducesa d`Etampes iesi la atac si obtinu oﬁcializarea rolului ei de concubina: aparea peste tot langa amantul ei regal, cerea si distribuia favoruri, influenta optiunile politice.
Si totusi, irezistibila Anne d`Heilly ar fi trebuit sa stie ca atata indrazneala nu era lipsita de riscuri si ca imensa ei putere depindea exclusiv de bunavointa amantului. Si chiar daca era sigura ca subjugase pentru totdeauna simturile lui Francisc, cum sa nu se preocupe de ceea ce ar fi putut sa se intample la moartea suveranului? Uita oare ca pentru a-i conferi titlul de ducesa – si a o ridica astfel la rangul cel mai inalt in afara celui al principilor de sange – regele trebuise sa-i gaseasca un sot care, desi i se impusese sa renunte la drepturile lui conjugale, era totusi un sot? Si nu-si mai amintea oare ceea ce se soptea ca i se intamplase celei care o precedase cu mult mai multa discretie si dezinteres in inima suveranului, cand, abandonata de amantul regal, se gasise din nou, potrivit legii, in puterea sotului? Dupa ce-si rechemase sotia in Bretania, al carei guvernator era, contele de Chateaubriant hotarase intr-adevar sa-si razbune onoarea conjugala izoland-o pe adultera intr-o incapere fara lumina, tapisata in negru, ca un cosciug. Apoi, dupa luni si luni de asemenea tortura, navalise in inchisoarea nefericitei in fruntea unui grup de oameni inarmati care, in prezenta lui, ii taiasera venele de la picioare si brate, facand-o sa moara golita de sange.
In comparatie cu contele de Chateaubriant, ducele d`Etampes dadu dovada de generozitate: la moartea lui Francisc I se limita la exilarea timp de optsprezece ani a sotiei la castelul familiei, fara sa inceteze, de altfel, sa se foloseasca de bogatiile acumulate de ea in vremea cand fusese favorita.
Vaduva si libera de a dispune de sine, Diane nu avea asemenea griji si totusi adopta, in apararea reputatiei sale, o strategie opusa celei a ducesei d`Etampes si, inca de la inceputul relatiei sale cu Henric, urmari realizarea propriilor ei ambitii la adapostul limbajului simbolurilor. Rece si casta, dupa chipul si asemanarea divinitatii a carei incarnare sustinea ca este, Marea Senesala reusi sa conjuge mitologia cu traditia curteneasca, propunandu-se drept inspiratoare, prietena perfecta si sfatuitoare spirituala a Delfinului, si nu drept o concubina vulgara.

Curtenitoare si impenetrabila, Caterina isi facu prima ucenicie politica observand cu maxima atentie lupta dintre cele doua amante oficiale, a socrului si a sotului ei, si incercand prin toate mijloacele sa ramana in afara acestei ciocniri. Se bucura de stima si afectiunea lui Francisc I, avea privilegiul de a face parte din anturajul sau cel mai apropiat, intretinea raporturi cordiale cu ducesa d`Etampes si nu intelegea deloc sa-si alieneze bunavointa suveranului. Bunavointa mai necesara ca oricand, de vreme ce cu trecerea timpului lipsa copiilor o expunea riscului mereu mai mare de a fi repudiata. Nu oricand era insa posibil sa ramana neutra. Delfina tinea, in primul rand, la sotul ei, pe care-l iubea profund, si pentru a nu-l pierde era gata sa-i faca pe plac in orice privinta, incepand cu supunerea fara rezerve fata de Marea Senesala. Acceptarea de catre Caterina a dorintelor Dianei era, de fapt, atat de totala, depasea atat de mult limitele obedientei conjugale, incat ii surprindea pana si pe contemporani. Ea insasi avea sa ofere, peste multi ani, explicatia acestui fapt intr-o scrisoare din 1584 catre supraintendentul Pomponne de Bellievre, insarcinat s-o cheme la ordine pe fiica ei, Marguerite: „Ma purtam frumos cu Doamna de Valentinois. Era vointa regelui, desi nu-i ascundeam ca ma supuneam impotriva vointei mele: caci niciodata vreo femeie care si-a iubit barbatul nu i-a iubit si curva".
Totusi, cand Delﬁna se preta sa faca pe spioana si sa-i raporteze Dianei discutiile care se purtau in cercul regelui, sau sa se poarte nepoliticos cu ducesa d`Etampes, nu o facea doar pentru ca era constransa la obedienta, ci pentru ca, paradoxal, interesele ei coincideau cu cele ale amantei sotului ei. Caterina nu ignora faptul ca Dianei ii era frica tot atat cat si ei de eventualitatea unei repudieri si ca facea totul pentru ca aceasta sa nu se intample. Intr-adevar, Diane se temea ca o eventuala printesa tanara si frumoasa, in stare sa-si faca loc in inima lui Henric, nu i-ar fi suportat jugul, asa cum il accepta mica Cenusareasa ﬂorentina. Nasterea primului fiu al Caterinei, in 1544, dupa mai bine de zece ani de casatorie, a reprezentat asadar si pentru Marea Senesala sfarsitul unui lung cosmar.
Daca Diane se afla in lupta cu timpul, Caterina si-l facuse cel mai bun aliat. Cu nouasprezece ani mai tanara decat amanta sotului ei, descendenta familiei Medici nu era nici frumoasa, nici seducatoare, dar avea o extraordinara tenacitate si o inteligenta patrunzatoare, asociata cu un mare realism si cu o arta desavarsita a disimularii; daca faptul ca invatase sa nu lase sa transpara teribila ei gelozie si sa traiasca in umbra Marei Senesale, intr-o conditie de supunere umilitoare, ii adusese recunostinta lui Henric, nasterile numeroase ii ameliorasera mult pozitia si, intrucat nu exista pe lume vrajitorie care s-o faca nemuritoare pe Diane, totul ii ingaduia Caterinei sa spere intr-un viitor mai bun.
Curtenitoare si impenetrabila, Caterina isi facu prima ucenicie politica observand cu maxima atentie lupta dintre cele doua amante oficiale, a socrului si a sotului ei, si incercand prin toate mijloacele sa ramana in afara acestei ciocniri. Se bucura de stima si afectiunea lui Francisc I, avea privilegiul de a face parte din anturajul sau cel mai apropiat, intretinea raporturi cordiale cu ducesa d`Etampes si nu intelegea deloc sa-si alieneze bunavointa suveranului. Bunavointa mai necesara ca oricand, de vreme ce cu trecerea timpului lipsa copiilor o expunea riscului mereu mai mare de a fi repudiata. Nu oricand era insa posibil sa ramana neutra. Delfina tinea, in primul rand, la sotul ei, pe care-l iubea profund, si pentru a nu-l pierde era gata sa-i faca pe plac in orice privinta, incepand cu supunerea fara rezerve fata de Marea Senesala. Acceptarea de catre Caterina a dorintelor Dianei era, de fapt, atat de totala, depasea atat de mult limitele obedientei conjugale, incat ii surprindea pana si pe contemporani. Ea insasi avea sa ofere, peste multi ani, explicatia acestui fapt intr-o scrisoare din 1584 catre supraintendentul Pomponne de Bellievre, insarcinat s-o cheme la ordine pe fiica ei, Marguerite: „Ma purtam frumos cu Doamna de Valentinois. Era vointa regelui, desi nu-i ascundeam ca ma supuneam impotriva vointei mele: caci niciodata vreo femeie care si-a iubit barbatul nu i-a iubit si curva".
Totusi, cand Delﬁna se preta sa faca pe spioana si sa-i raporteze Dianei discutiile care se purtau in cercul regelui, sau sa se poarte nepoliticos cu ducesa d`Etampes, nu o facea doar pentru ca era constransa la obedienta, ci pentru ca, paradoxal, interesele ei coincideau cu cele ale amantei sotului ei. Caterina nu ignora faptul ca Dianei ii era frica tot atat cat si ei de eventualitatea unei repudieri si ca facea totul pentru ca aceasta sa nu se intample. Intr-adevar, Diane se temea ca o eventuala printesa tanara si frumoasa, in stare sa-si faca loc in inima lui Henric, nu i-ar fi suportat jugul, asa cum il accepta mica Cenusareasa ﬂorentina. Nasterea primului fiu al Caterinei, in 1544, dupa mai bine de zece ani de casatorie, a reprezentat asadar si pentru Marea Senesala sfarsitul unui lung cosmar.
Daca Diane se afla in lupta cu timpul, Caterina si-l facuse cel mai bun aliat. Cu nouasprezece ani mai tanara decat amanta sotului ei, descendenta familiei Medici nu era nici frumoasa, nici seducatoare, dar avea o extraordinara tenacitate si o inteligenta patrunzatoare, asociata cu un mare realism si cu o arta desavarsita a disimularii; daca faptul ca invatase sa nu lase sa transpara teribila ei gelozie si sa traiasca in umbra Marei Senesale, intr-o conditie de supunere umilitoare, ii adusese recunostinta lui Henric, nasterile numeroase ii ameliorasera mult pozitia si, intrucat nu exista pe lume vrajitorie care s-o faca nemuritoare pe Diane, totul ii ingaduia Caterinei sa spere intr-un viitor mai bun.
Ajunsa in varful aristocratiei franceze cu mult inainte sa devina favorita a suveranului, Diane avea sa-si pastreze pana la sfarsitul vietii locul ce i se cuvenea de drept in societatea nobiliara; legenda ei ii supravietui, inscriindu-se durabil in istoria Frantei numai gratie cultului pe care i-l dedicase Henr

Femei celebre - Diane de Poitiers

Semnaleaza o problema