Mohamed - Personalitati care au marcat istoria lumii

Adauga la playlist

Adaugat de Cozana

18.03.2016

Adauga la favorite

779 vizualizari

Nota film: 0 / 5 (0 voturi )

Trebuie sa fii autentificat
pentru a salva filmele favorite

Dintre toti intemeietorii de religii universale, Mahomed este singurul caruia i se cunoaste, in linii mari, biografia (izvoarele cele mai importante sunt Coranul - in araba, al Quar'an, "Propavaduirea" - si informatiile transmise de Traditie - in araba, al-Hadit, "Zicerea", "Spusa". Trebuie precizat insa ca valoarea istorica a acestor surse nu e intotdeauna sigura).

Profetul Muhammad ibn Abdallah s-a nascut la Mecca in jurul anului 570. Tatal sau moare cu putin timp inainte de nasterea sa, iar mama sa cand el avea doar 6 ani. Este crescut de unchiul sau Abu Talib de la varsta de 8 ani. La 12 ani calatoreste in Siria, unde un calugar crestin, numit Bahira, recunoaste semnele tainice pe umarul lui Mohamed care ii vestesc vocatia de prooroc. Se casatoreste cu prima lui nevasta, Khadija, la varsta de 25 de ani (ea avea 40); sotia sa a avut un rol considerabil in viata Profetului: ea l-a incurajat mult in incercarile sale religioase. Khadija avea un var crestin (catolic) Waraqah ibn Nawfal. Fatimah este fiica lui Khadija si a lui Mahomed. Casatoria avea sa fie fericita; Mahomed, care, dupa moartea Khadijei, avea sa aiba inca noua neveste, nu si-a luat alta sotie cat timp Khadija a fost in viata. Datorita caracterului sau integru este ales ca membru intr-o organizatie numita Alianta pentru Caritate. Este pentru un timp caravanier, avand posibilitatea sa calatoreasca mult. Era cunoscut de toti ca fiind o persoana foarte corecta si cu un suflet foarte bun.

Nu se prea cunosc amanunte ale vietii lui Mohamed dinaintea primelor revelatii, catre anul 610. Potrivit traditiei, ele au fost precedate de lungi perioade de "retragere spirituala" (tahannut) in pesteri si in alte locuri insingurate, practica straina politeismului arab. E foarte posibil ca Mahomed sa fi fost impresionat de vegile, rugaciunile si meditatiile anumitor calugari crestini pe care ii intalnise sau de care auzise vorbindu-se in calatoriile sale. Un var al Khadijei era crestin. In plus, anumite ecouri ale predicatiei crestine, ortodoxe ori sectare (nestoriene, gnostice), precum si ideile si obiceiurile ebraice, erau indeajuns de cunoscute in orasele arabe.

Cu toate ca, in timpul lui Mahomed, este putin probabil ca religia Arabiei Centrale sa fi fost modificata de influente iudeo-crestine, prin evreii (prezenti intr-un mare numar la Iatrib - viitoarea Medina) si crestinii (prezenti la Mecca, majoritatea de conditie foarte umila, probabil sclavi abmisieni si insuficient instruiti), Profetul a avut contact cu elemente iudeo-crestine.

kabaa
La 40 de ani, Mahomed are o revelatie descrisa in felul urmator: pe cand dormea in pestera in care isi petrecea recluziunea lui anuala, ingerul Gabriel a venit la el, tinand o carte deschisa in maini si i-a poruncit "Rosteste acestea!". Cum Mahomed refuza sa citeasca din carte, Ingerul i-a apasat "cartea pe nari si pe buze", aproape sufocandu-l. Cand, a patra oara ingerul i-a spus: "Rosteste!", Mahomed l-a intrebat "Ce trebuie sa rostesc?". Ingerul i-a raspuns atunci: "Rosteste (adica: predica!) in numele Domnului care te-a facut! Care a facut omul dintr-un cheag de sange. Propavaduieste, caci Domnul tau este cel mai darnic, el l-a luminat pe om cu ajutorul penei de scris si l-a invatat pe om ceea ce nu stia"(90: 1-5) Mahomed a inceput sa citeasca cu voce tare si ingerul s-a departat de dansul. "Apoi m-am trezit si eram ca si cum cineva ar fi scris in inima mea". Autenticitatea acestor experiente pare neindoielnica. "Dictarea" Coranului a fost deseori insotita de convulsii puternice, de accese de febra sau de racirea trupului.

Muhammad incepe sa predice, intai in familie si printre cunostinte, apoi publicului larg. La inceput el este ignorat de majoritatea oamenilor, iar mai apoi ridiculizat. Totusi, el reuseste sa atraga din ce in ce mai multi oameni la noua sa religie. Cu fiecare an care trecea, noi capitole erau revelate din Coran. Pe masura ce numarul celor ce il urmau crestea, Muhammad devine o amenintare la adresa conducatorilor societatii sale si este persecutat, alaturi de cei care il urmau. Un timp s-a bucurat de protectia unchiului sau Abu Talib, dar dupa moartea acestuia Muhammad este nevoit sa isi paraseasca orasul natal si sa mearga cu un grup de musulmani devotati in orasul Yatrib in 622, unde fusese invitat de doua triburi rivale, care acceptasera sa-l recunoasca drept conducator spiritual si se asteptau ca el sa le arbitreze disputele. Acest eveniment se numeste Hejira si marcheaza inceputul anului Islamic. Hejira inseamna in araba "emigrare". Numele orasului este schimbat in Medina ('Orasul' (in araba), ca prescurtare de la numele complet de 'Orasul Profetului' (al Madinat al-Nabi)) [1]

Muhammad devine conducatorul orasului si in scurt timp Medina devine capitala primului stat islamic. Acest stat este imediat atacat de vecinii mai puternici din Mecca, insa Muhammad reuseste sa castige cateva batalii importante Badr si Uhud, asigurand securitatea statului sau. Acesta continua sa se extinda si in cele din urma Muhammad cucereste Mecca fara varsare de sange in 630. In tot acest timp, versete din Coran continua sa ii fie revelate, acestea fiind o parte asternute in scris, iar o alta memorate de catre companionii Profetului.

Muhammad a murit la 63 de ani, in 632. La moartea sa, in peninsula arabica exista un factor de coeziune ce pentru prima data in istorie, va duce, in deceniile si secolele urmatoare, la o veritabila unificare a acesteia (si nu numai) intr-un stat islamic. Chiar din timpul vietii Profetului s-a putut realiza o unificare religioasa in peninsula, desi unificarea politica s-a facut doar mai tarziu, in timpul primului calif, Abu Bakr. Impedimentul unificarii totale a fost dijma (zeciuiala, zakat-ul) perceputa de agentii ( 'ummal) Profetului pentru finantarea continuarii razboaielor de cucerire, in afara peninsulei).

Astfel, din chiar timpul vietii lui, dar mai ales in perioada in care succesorul sau a fost Abu Bakr, au aparut 2 miscari de contestare care au fragmentat noua comunitate (ummah) si au divizat politic peninsula; e vorba despre Yamama in Arabia centrala, sub conducerea unui profet concurent, numit Musailima Ibn-Habib si despre alt focar de contestare, de data asta in sud, in Yemen, sub conducerea lui 'Aihala al-'Ansi, poreclit "negrul". Traditia pastreaza memoria acestei realitati in diverse scrieri ale biografilor si istoricilor musulmani (de ex. visul lui Mahomed, si scrierile lui Balad-huri).

Biografiile lui Muhammad care toate sunt produse de istoria oficiala islamica, sunt 'istorii sfinte', apologetice ('hagiografii'). Ele subliniaza atat umanitatea sa, cat si natura lui fantastica, relatata de o abundenta suma de traditii (al-hadith-urile stau marturie in acest sens). In Europa, odata ce mitologia crestina a fost demontata in masura posibilului pentru a cauta istoricitatea diverselor sale personaje sacre si a evenimentelor relatate in care acestia au fost antrenati doar sau au fost de-a dreptul protagonisti, istoricii si hermeneutii s-au aplecat si asupra biografiei, inerent idealizate, a Profetului. Toti subliniaza dificultatea colosala a muncii de separare a prozei fantastice, pioase, de relatarea strict istorica si biografica. Solutia, asa cum subliniaza islamologul contemporan Anne-Marie Delcambre, nu putea fi decat una singura : abandonarea ideii de a rasturna acest amplu esafodaj ridicat de traditia islamica si preluata necritic de specialistii musulmani; aceasta idee de a respinge in bloc intreaga constructie din cauza abundentelor idealizari, isi are originea atat in munca teologilor crestini, cat si a adversarilor lor iluministi, in secolul al XVII-lea, al XVIII -lea si al XIX-lea.

Punctul acestora de vedere este fundamentat, e adevarat: istoria oficiala a fost scrisa la Bagdad (intr-un mediu urban si cosmopolit deci, si nu cel tribal initial), in secolul al IX-lea (adica la 2 secole dupa moartea Profetului), si ea nu putea sa redea decat un portret prea flatant al acestuia si al clanului sau hasemit, intrucat abbasizii, invingatorii si succesorii omeiazilor, se trageau din Abas, unchiul lui Mahomed. Trebuie spus si ca aceasta istorie a fost scrisa de convertiti, care erau adesea de origine persana (asta e cazul in special cu celebrul istoric Tabari), care erau adesea fara o cunoastere directa a moravurilor deserturilor Arabiei (Tabari, de exemplu, a locuit pentru mai bine de jumatate de secol la Bagdad), preocupati fiind sa obtina favorurile califilor abasizi, insa de asemenea sa convinga noii musulmani ne-arabi, ce erau din ce in ce mai numerosi si proveniti din colturi din ce in ce mai indepartate de Arabia.

Asa cum spunea pana si orientalistul iezuit Henri Lammens, ce poate fi definit oricum mai putin animat de simpatie pentru islam, "in loc sa demolam intreaga constructie a istoriei pioase musulmane, trebuie sa ne multumim a o demonta piatra cu piatra, pentru a examina mai apoi calitatea materialelor folosite".

De aceea munca istoricului actual este una de 'psihologie istorica': in fata unei istorii prea perfecte, trebuie cautate continuu punctele slabe prin care se poate intrezari realitatea prozaica. Aceasta este metoda criticii moderne in istorie. Ea tine cont in analiza veridicitatii afirmatiilor hagiografice de contextul istoric in ansamblul lui, ori pentru Arabia desertica a secolului 7 acesta este o lume tribala, ale carei cutume trebuie cunoscute si intelese ca sa putem aprecia ce este valid sau nu in descrierile oficiale idealizate. Portretul lui Mahomed care ramane dupa efectuarea acestei munci, nu poate fi decat al unui om al timpului si locului sau. Doar astfel pot deveni inteligibile evenimentele care au socat generatii de crestini, indivizi a caror religie a aparut pe ruinele unor stralucite civilizatii, pe esafodajul unor state a caror vechime precede cu prea multe secole aparitia statalitatilor in desertul inospitalier.

Nu mai poate mira, de exemplu, faptul ca Profetul a fost un razboinic atunci cand n-a avut de ales, si nici mijloacele si conditiile extraordinare pe care el le-a folosit. Astfel, departe de descrierea idealizata a Hagirei, critica istorica arata ca Mahomed si grupul lui de imigrati la Iatrib a fost intampinat cu o oarecare ostilitate de anumiti leaderi arabi locali (de ex. Abdalah bin Ubai (cunoscut ca 'ipocritul' de catre istoria pioasa musulmana), si care, in opinia unor orientalisti, simbolizeaza de fapt un grup mai larg de adversari ai lui Mahomed la Medina) ca si de catre cele 3 triburile avute de evrei (acestia, pe langa activitatea de artizanat (bijutieri) erau si agricultori, detinand si exploatand mari si prospere livezi de palmieri (curmalieri)). Profetul si adeptii lui au trait deci clipe grele la Medina, vietuind in saracie si suferind de boli specifice locului mai umid (paludismul).

Acolo unde se refugiasera (si unde Profetul a sosit ca arbitru intre 2 triburi arabe rivale), ei au trebuit sa-si castige existenta in mod umilitor, ca zilieri ai evreilor (Ali, varul Profetului, de exemplu, a fost tocmit de un evreu cultivator de curmalieri pentru a scoate apa din put si a-i uda acestuia palmierii). Regimul acesta de subzistenta nu putea continua indefinit. Ospitalitatea auxiliarilor ('ansar'-ii) avea si ea limite, asadar mecanii au trebuit sa se descurce singuri la un moment dat. Si au facut-o in felul lor beduin, anume prin jaf ('razie'), adica prin ceea ce in istorie a ramas cunoscut ca "mascacrul sacrilegiu de la Nakhla". Masacrul este numit astfel pentru ca a fost un atac contra unui grup format majoritar nu din luptatori, ci din comercianti (caravanieri); el este numit 'sacrilegiu', pentru ca a avut loc intr-o luna sfanta ('Rajab'), cand la Meca aveau loc pelerinaje si targuri de schimb.

Atacul a avut loc noaptea, iar Mahomed si adeptii lui s-au folosit de inselaciune pentru a se apropia de caravana mecana : s-au ras in cap si s-au imbracat in pelerini aflati in drum spre locul sacru de pelerinaj de la Kaaba (pelerinajul si adorarea pietrei de la Kaaba este la origine un ritual pagan (politeist) arab, adoptat si de noua religie islamica).

Strategema a provocat fara indoiala discutii in comunitatea islamica a acelui timp, caci ea ridica semne de intrebare de natura morala, marturie ne sta textul coranic, care se face ecoul acestor nelinisti (surata 2, verset 217).

Cum era de asteptat, Alah ii va da dreptate Profetului. Motiv pentru care practica a putut fi continuata si extinsa contra mecanilor, care, cum stim, n-au acceptat islamul si care au ris de profet atata timp : ei ii reprosau ca acesta 'preia tezele strainilor, ale evreilor si crestinilor din jur, abandonand traditia stramoseasca' (i se reprosa, de ex., ca 'revelatiile ii sunt dictate de un sclav crestin grec, Giabr, care avea un comert cu bijuterii la Meca'), il numeau nebun si posedat de duhuri rele ('masnun'), si, culmea jignirii pentru un arab, ii pusesera eticheta de 'castratul' (abtar = impotent, barbat fara descendenti masculini, magar castrat), pentru ca nu avea decat fete (pentru arabii timpului, nasterea unei fete era o veste rea, care echivala in cel mai bun caz cu lipsa unei nasteri.

Coranul contine ecouri ale unor astfel de mentalitati patriarhale, pe care les critica (vezi surata 16, versete 58 si 59). Astfel, raziei de la Nakhla ii va urma, in martie 624, la Badr, atacul contra caravanei lui Abu Sufian, care revenea din Siria bine garnisita cu marfa (era numita 'marea caravana de primavara'). In mod necesar, pentru o populatie aflata permanent sub spectrul foamei, cum este aceea seminomada a 'desertului deserturilor', o credinta care justifica jaful nu poate sa fie decat extrem de atragatoare: islamologii (de ex. Anne-Marie Delcambre) pun pe seama acestui fapt o parte importanta din numarul celor care s-au convertit, atunci la inceputuri, la noua religie a lui Mahomed. De aceasta data, caracterul josnic al atacului este insa si mai pregnant, in masura in care grupul lui Mahomed practic isi ataca rude apropiate (cum e cazul cu Abu Bakr, al carui fiu era printre caravanieri, si a lui Omar, al carui unchi era si el alaturi de Abu Sufian, si chiar unchiul Profetului, anume Abas, sau fiul lui Abu Talib, care si el ii era ruda apropiata, dar chiar si ginerele Profetului se afla printre comerciantii calatori). Mahomed a ordonat ca rudele lui directe sa fie crutate, fapt care a scandalizat pe unii musulmani care aveau si ei rude printre caravanieri, asa cum ne transmite istoria traditionala (unul dintre ei spune : 'Ne omoram tatii, fratii si unchii, si el ne cere sa nu-i omoram unchiul … pe Dumnezeu, daca-l intalnesc pe Abas, ii voi da primul cu sabia-n cap!) Avem astfel o surata (capitol al textului sacru islamic) numita 'Prada' , al carei prim verset incita credinciosii la supunere in fata lui Mahomed. Prada trebuia impartita in ordine doar...

Din acest moment in care situatia materiala a micii comunitati s-a mai intremat, Mahomed isi indreapta atentia spre adversarii sai politici de la Medinaa, incepand astfel o serie de asasinate motivate politic. Prima victima este poetul evreu Kaab ibn Asraf, gura prea sloboda care luase prea des in ris revelatiile lui Mahomed.

Odata ce si-a vazut consolidata pozitia in Medina, Mahomed cauta motive, si desigur a gasit, pentru a-i expulza pe evrei din oras, evident deposedandu-i de bunuri cu aceasta ocazie. Primii sunt cei din tribul Banu Kainuka, bijutieri de meserie… Astfel, gruparea lui Mahomed va fi pregatita atat logistic cat si financiar pentru batalia care se anunta deja, caci evident, kuraisitii de la Meca doreau razbunarea alor lor si a jafurilor repetate ale lui Mahomed.

Batalia va fi pierduta totusi de trupele lui Mahomed din cauza lacomiei unei parti a trupelor sale (arcasii), care la un moment dat, rupand disciplina militara si-au parasit pozitiile pentru a se repezi spre impartirea prazii (sansele pareau atunci a le suride din nou musulmanilor). Strategii mecani vor profita de eroare, intorcand de partea lor sortii confruntarii. Razbunarea va fi crunta : Mahomed insusi este ranit, iar unchiul sau Hamza este ucis. Atunci cand trupul acestuia este prezentat de catre combatantii mecani sotiei lui Abu Sufian (numita Hind), aceasta se va apleca asupra cadavrului, va smulge ficatul mortului si va manca din el. Hamza ii ucisese doar cu ocazia jafului de la Badr, atat tatal cat si fratele, cat si un unchi.

Dupa infrangerea de la Ohod, o umilinta serioasa pentru comunitatea musulmana, trebuia sa fie facut ceva pentru a ridica moralul si reumplut buzunarele, ori solutia o stim deja: jaful. Dupa expulzarea din oras si jefuirea tribului de evrei bijutieri Banu Kainuka, a urmat la rand un alt trib de evrei, anume Banu Nadir, care au fost acuzati de complot. Cea mai mare parte dintre ei se vor indrepta spre Kaibar. Inca un pas deci, si orasul devin pur, caci ramasesera doar evreii din tribul Banu Quraiza. Acestia insa, asa cum vom vedea, in afara de a fi si ei jefuiti mai tarziu, vor fi si exterminati. Mecanii insa nu se vor multumi doar cu victoria de la Ohod (versantul unui munte aflat langa Medina), si vor organiza un alt atac al Iatribului, de data asta cu o armata de 3 ori mai numeroasa. Musulmanii vor organiza apararea orasului, acestia sapand, la sugestia unui convertit pers (un fost sclav eliberat) un sant in jurul asezarii (de unde numele ramas in traditia istorica islamica de "batalia santului"; tehnica asta de aparare era total necunoscuta arabilor).

Ideea a fost geniala si salvatoare, caci mecanii n-au reusit sa treaca transeul, si vor face astfel cale-ntoarsa. Dupa efort, urmeaza, evident, rasplata bine-meritata, caci mai ramasese inca un trib de evrei de jefuit, doar ca acestia vor plati cu viata dispozitia proasta a sefului tribului arab Aws, care ranit mortal fiind dupa lupta santului, n-a mai fost deloc inclinat sa-si respecte angajamentele de garant al securitatii lor.

Astfel, bunurile vor fi trecute in proprietatea musulmanilor, iar cei 600-900 baieti si barbati evrei vor fi executati prin decapitare, o femeie fiind decapitata pentru uciderea unui razboinic musulman, iar femeile si copii vor fi vanduti ca sclavi, caci era nevoie de bani, din ce in ce mai multi bani, pentru a alimenta masina de razboi ce era din ce in ce mai des folosita. Banul, cum se zice, este nervul razboiului. Pentru executarea pedepsei, in piata centrala a Medinei au fost sapate alte santuri, de asta data nu pentru aparare, ci pentru ingroparea evreilor decapitati. Macelul are loc o zi intreaga, sub ochiul atent al Profetului, care asista in liniste la executia "dusmanilor lui Alah si ai Profetului Lui", asa cum ne raporteaza traditia musulmana. La caderea noptii, ultimii evrei sunt decapitati la lumina tortelor, fiecare victima avand dreptul la un strigat "Alah e mare!" din partea musulmanilor prezenti. Evreii, dogmatic vorbind, n-au nimic de reprosat musulmanilor: acestia i-au tratat exact in modul in care ei insisi, la randul lor, au tratat numeroase populatii sedentare, in procesul de cucerire sangeroasa a Canaan-lui promis lor.

Asa cum Biblia justifica cruzimea triburilor de evrei ce macelareau batrani si copii cand intalneau o asezare canaaneana, tot asa si Coranul justifica gesturile abominabile ale lui Mahomed (surata 33): "Ati omorat o parte dintre ei, i-ati facut sclavi pe o alta; Alah v-a facut mostenitorii pamanturilor lor, al locuintelor si bunurilor lor, chiar daca pasii vostrii n-au calcat niciodata acest pamant." Mahomed isi va lua cu aceasta ocazie o concubina dintre evreicele inrobite. Mahomed va pleca apoi (in 629) spre Kaibar, unde se refugiasera evreii tribului Banu Nadir, dupa expulzarea si jefuirea acestora la Medina, pentru a-i mai jefui o data de bunuri (evreii aveau din nou livezi de palmieri), cu aceasta ocazie insusindu-si inca o concubina evreica, pe frumoasa Safia, de numai 18 ani (el avea pe atunci 59 de ani).

Mahomed va sfarsi prin a-si domina adversarii mecani, cucerind finalmente orasul idolatrilor. Inamicii sai cei mai aprigi se vor converti pentru a-si scapa pielea (de ex.: Abu Sufian, Kalid ibn al-Walid, Amr ibn al-As).

Mahomed, la intrarea in oras va executa o parte dintre inamicii sai neconvertiti, in special dintre acei care l-au umilit in mod atat de barbar in vremea cand era doar "orfanul nebun al lui Abdalah", dar va arata clementa fata de altii, dovedind un fin simt politic.

Religia infiintata de el reprezinta un progres considerabil pentru lumea din care facea parte, si asta se va vedea cu ochiul liber secole de aici incolo, cand islamul iesind din peninsula va ingloba, dar mai important, va reusi sa asimileze stralucite civilizatii, aflate in plina dezvoltare, acaparand toate aspectele societatilor in care s-a infiltrat.

Nu exista o scadere tipic islamica care sa explice de ce civlizatia la baza careia sta invatatura lui Mahomed stagneaza de prea multe secole, caci eroarea este de fapt comuna tuturor monoteismelor si in parte tuturor religiilor: oricat de valoroase pot fi niste precepte la un moment dat, el vor fini prin a se dovedi neadaptate unei epoci diferite, ori din pacate dogmele religioase au dificultati majore in a se modifica pe masura ce timpul trece si societatea se schimba; lumea crestina a cunoscut si ea blocaje si distorsiuni care au tinut-o pe loc mai bine de o mie de ani, in intunericul obscurantismului crestin, pana cand modernismul a permis avantului stiintific secular sa preia conducerea sociala.

Se poate spune ca Mahomed a fost un om al timpului si locului in care s-a nascut (de aceea biografia lui socheaza atat de mult persoanele traitoare in secolul 21 si care nu sunt educate in morala islamica), insa in acelasi timp si-a depasit in anumite privinte epoca, asa cum arata anumite reforme pe care le-a introdus cu religia lui in societatea tribala a Arabiei secolului al 7-lea.

Istoricii si sociologii spun ca nimic din istoria timpurie a religiei lui Mahomed nu prevestea stagnarea de care sufera civilizatia islamica de mai bine de jumatate de mileniu. Mesajul acestuia a fost unul similar celorlalte religii monoteiste abrahamice, daca nu cumva chiar unul mai coerent si credibil, data fiind perioada mai tarzie in care noua religie a aparut. Spiritul tribal care i-a imbibat pe arabi cu o imensa dragoste de libertate dintotdeauna, ca si cu o sanatoasa doza de scepticism in ce priveste orice forma de concentrare a puterii si deciziei, modul democratic in care lumea tribala araba lua deciziile privitoare la comunitate, sunt doar cateva elemente care prevesteau si in fapt chiar au produs efecte favorabile dezvoltarii impetuoase a civilizatiei la baza carei statea mesajul lui Mahomed. Piedica, sau "vina", trebuie deci cautata, cel putin in parte, mai tarziu, si nu in epoca sau mesajul initial, de altfel destul de ambiguu si divers, al Profetului. Istorici ca B. Lewis si D. Sourdel considera ca turnura antirationalista pe care a luat-o islamul ca reactie a miscarii mutazilite a fost decisiva in grabirea falimentului. Tolerata un timp, filozofia a fost treptat respinsa ca un corp strain, iar ortodoxiile si fanatismele fratricide n-au facut decat sa invenineze climatul intelectual, dupa ce-l denaturasera pe cel politic. Lungul sir de executii ale ereticilor si lista nesfarsita de carti ale filozofilor arabi arse in piata publica, a provocat lent dar inexorabil declinul final.

Alti specialisti, mai directi in exprimarea tezelor lor, cum este de ex. antropologul francez de origine algeriana Malek Chabel, spune ca "mediul cultural si istoric in care traiesc populatiile arabe, persane si turcesti, si in general cele musulmane, este principala frana impotriva renasterii civilizatiei islamului; acest mediu este strivit de traditia inrobitoare a unei veneratii extatice, a gandirii inchizitoriale si a absentei autocriticii, ansamblu refractar la orice idee de progres; blocajele sunt identificate de mult timp, anume proasta guvernare si imposibila separare a religiosului de politic ". Or, explica autorul lucrarii Islamul si Ratiunea, "aceasta separare, laicizare, nu poate sa fie acceptata decat dupa ce textul sacru a fost reinterpretat si trecut prin critica rationalista." Proiect inceput de marele Taha Husein, dar lasat in paragina pe pamantul islamului (intre timp de asta se ocupa occidentalii...). Chabel adauga: "Ratiunea este firul rosu, criteriul (al-furqan) care separa doua specii umane, anume acei care cred in Dumnezeu si cei care cred in om, acei care considera ca fara Dumnezeu omul n-ar exista, si cei care, fara a jura pe "moartea lui Dumnezeu", considera totusi ca omul, prin propriile lui capacitati, e capabil sa inventeze aici si acum atat paradisul cat si infernul. Un alt factor de blocaj il reprezinta chiar propriul succes de alta data, care intre timp nu a ramas decat o frumoasa amintire. Chabel se exprima de aceasta maniera: cand islamul merge rau, vocea ratiunii are dificultati in a se face auzita; considerabila ramanere in urma a islamului se explica in parte prin esecul musulmanilor de a depasi vechile ambitii de cucerire, de a supravietui trecutului lor glorios. Regresul politic si militar a provocat in fapt un alt regres mai devastator, anume acela al civilizatiei. Vanzatorii de iluzii s-au inmultit."

Mohamed - Personalitati care au marcat istoria lumii

Semnaleaza o problema