Memorialul durerii inseamna ca, dupa 1989, dintr-un sentiment de vina pentru absenta ta din lupta anticomunista, sa iei camera de filmat in brate si timp de 16 ani sa alergi prin tara, pentru a smulge marturii (pretioase si infioratoare) din gurile victimelor fostului regim, pentru a deschide portile inchisorilor (mai inainte de a fi renovate si “vopsite in culori pastel"), inchisori in care au fost chinuiti milioane de oameni nevinovati, pentru a-i intervieva pe cei mai crunti ofiteri de securitate, pentru a face putina dreptate si lumina in bezna de teroare si minciuna a stalinismului brevetat in Romania.
Sa ai puterea de a asculta sute de marturisiri zguduitoare, ca un fel de duhovnic al istoriei recente si nestiute. Sa rezisti cand cel mai diabolic tortionar, Alexandru Nicolschi, incepe sa urle la tine, in timpul interviului, ca la puscariasii pe care ii teroriza. Sa-l auzi pe Liviu Borcea, criminalul premiant de la Canal, cum neaga cu un calm celest vreo crima sau vreo forma de abuz petrecute in sectorul lui, ba chiar pretinde ca detinutii aveau alimentara in lagar si valize pline cu mancare sub paturi.
Sa te transformi intr-un formidabil procuror al memoriei, semnand prin emisiunile tale sute de condamnari la neuitare. Si pentru toate acestea, sa primesti amenintari cu moartea si “sfaturi" de a o lasa mai moale. Sa-ti fie programate emisiunile la orele cele mai imposibile, ba chiar sa-ti fie eliminate uneori din grila de programe pe motiv ca Televiziunea Romana nu trebuie sa se ocupe de trecut, ci de “prezent si de bucuria viitorului".