Din aceeasi categorie
|
Originile umanitatii-odiseea unei specii 448 vizite - 0 comentarii adaugat de Cozana |
||||||||||||||||||
|
Povestea ascunsa a Bibliei pe care Vaticanul ne-o ascund 325 vizite - 0 comentarii adaugat de Cozana |
||||||||||||||||||
|
Carturarii Egiptului Antic:hieroglifele 196 vizite - 0 comentarii adaugat de Cozana |
||||||||||||||||||
|
First peoples PBS - Primii oameni: America 331 vizite - 0 comentarii adaugat de Cozana |
||||||||||||||||||
|
Mascatii.Ce inseamna viata de luptator 171 vizite - 0 comentarii adaugat de Cozana |
||||||||||||||||||
|
Viata ascunsa 457 vizite - 0 comentarii adaugat de Cozana |
||||||||||||||||||
|
Viata recifurilor din Andaman 781 vizite - 0 comentarii adaugat de Cozana |
||||||||||||||||||
|
Cum era viata normala in Egiptul antic? 462 vizite - 0 comentarii adaugat de Cozana |
||||||||||||||||||
|
|
Cum era viata normala in Egiptul Antic? 273 vizite - 0 comentarii adaugat de Cozana |
||||||||||||||||||
|
Viata de zi cu zi in Japonia - Documentar 79 minute 4.295 vizite - 0 comentarii adaugat de cara |
||||||||||||||||||
AnuntulVideo >>
Cinema >> Stiinta, documentare
Viata primilor crestini
| Adaugat de Cozana | 06.09.2018 |  Adauga
la favorite |
259 vizualizari Nota film: 0 / 5 (0 voturi ) |
|||||||||
Sterge
din favoritePrime comunitati crestine de origine ebraica au aparut ca urmare a predicii lui Iisus Hristos si a apostolilor sai. Foarte curand li s-au alaturat si comunitatile de origine pagana nascute (mai ales) din apostolatul lui Saul din Tars, care a purtat, a inserat crestinismul intr-un context mai amplu, atat geografic cat si cultural. Acest fenomen n-a intarziat sa provoace conflicte delicate in interiorul diferitelor comunitati, conflicte despre care vorbesc Faptele Apostolilor si chiar Scrisorile lui Pavel.
Specific crestinismului primar este asadar amploarea diversitatii de opinii si credinte in numeroase chestiuni teologice, fapt provocat initial de caracterul oral al transmisiei mesajului lui Hristos, si mai apoi de amploarea numarului de scrieri care ii fixau spusele, indemnurile si credintele. Acest fapt, care n-a intarziat sa produca dispute intestine in randul miscarii, a pus in evidenta necesitatea clarificarii doctrinare (acordul asupra Crezului), a stabilirii setului de carti inspirate (aparitia Canonului biblic) si a fizionomiei institutiei menite sa vegheze la pastrarea valorilor comune (infiintarea bisericii).
Asadar, raspandindu-se in tot bazinul mediteran, in sec.I, crestinismul primar a avut la inceput o fizionomie predominant urbana: centrele mai importante erau: Antiohia, Corint, Efes, Alexandria si Roma.
Aceasta raspandire in aria geografica mediteraneana a favorizat posibilitatea transmiterii mesajului crestin atat in limba greaca cat si in limba latina.
In primele trei secole ale erei crestine (e.c.), in pofida aparitiei crizelor interne (pe teme doctrinare: gnosticismul, marcionismul, maniheismul, docetismul, nestorianismul, montanismul, pelagianismul s.a.), crize care au dus la aparitia unor Biserici cu caracter autonom, crestinismul a continuat raspandirea sa atat in imperiu cat si in afara lui. Aceasta raspandire n-a fost oprita nici macar de persecutiile dezlantuite de unii imparati romani, motivate de refuzul crestinilor de a recunoaste divinizarea imparatului, desi proclamau fidelitatea lor fata de legile civile (reprezentativa este de exemplu Acta martyrum Sicillitarum).
Intre principalele persecutii au fost cele de sub domnia lui Nero (64-67), Decius (249-251), Valerian (257-258) si Diocletian (303-311).
Din a doua jumatate a secolului al II-lea, in fata criticii elitelor culturii pagane, in special al filozofilor, a inflorit apologetica – adica, autoapararea crestinismului pe plan cultural si moral (de ex. Iustin Martirul si Filozoful, Tertulian, Clement din Alexandria, Origene, Eusebiu din Cezareea s.a.).
Cu „Edictul de la Milano" (313), imparatul Constantin cel Mare (306-337), si cu „Edictul de la Tesalonic" (380), imparatul Teodosie (346-395), crestinismul a sfarsit prin a deveni o realitate mai intai tolerata, iar mai apoi constitutiva a Imperiului Roman. Traditia a reusit sa impamanteneasca chiar si in cultura laica ideea ca Edictul de la Milano, proclamat de Constantin si Licinius este actul prin care se instituie toleranta fata de cultul crestin, dar monografiile istorice precizeaza ca Galerius a emis un edict de toleranta in 311.[6] Odata cooptat in angrenajele puterii, crestinismul se va transforma rapid intr-un crud persecutor al celorlalte culte si religii, dar si al filozofiei vremii, fapt care se va materializa in interzicerea practicarii oricarei alte religii in afara de crestinism dar si cu inchiderea scolilor de filozofie atat de pretuite de catre lumea clasica. In acest proces au existat, desigur, si numeroase victime omenesti, de la membrii ai clerului si simplii credinciosi ai diverselor religii "pagane", pana la filozofi.
Imparatilor le-au fost recunoscute, din ce in ce mai mult, ample spatii de interventie in viata Bisericii, inclusiv convocarea de Concilii Ecumenice, care in acele secole au avut de infruntat diferite controverse, mai ales cele care au sfarsit in erezii trinitare si cristologice. In urma acestor controverse crestinismul a ajuns la formulari riguroase a adevarurilor de credinta (dogmele), cuprinse in crezul de la Niceea (numit si Crezul apostolic) si mai apoi in Simbolul (Crezul) niceno-constantinopolitan (sec al IV-lea). Istoria prin care s-au decantat insa aceste formulari dogmatice nu este una pasnica, adesea conflictul intre teologi si taberele lor de sustinatori atingand forme extreme, de violenta fizica si psihologica, in chiar timpul si salile unde s-au desfasurat anumite sinoade (concilii) ecumenice. In acest context imparatii, ca reprezentanti ai puterii seculare si deci garanti ai ordinii publice, au simtit de datoria lor sa intervina prin impunerea pozitiei unei tabere, ca si prin masarea de trupe in orasele in care se tineau aceste sinoade, si unde din aceasta cauza tabere de sustinatori ai diverselor puncte de vedere teologice in confruntare se incaierau pe strazi.
Caracteristica crestinismului din aceasta perioada a fost si dezvoltarea reflectiei doctrinare condusa de teologii vremii – numiti mai apoi si Parintii Bisericii – (Augustin de Hipona, Ambroziu de Milano, Atanasie din Alexandria, Ioan Gura de Aur, Ioan Damaschinul, Vasile cel Mare, Grigore de Nyssa, Grigore de Nazianz s.a.).
Specific crestinismului primar este asadar amploarea diversitatii de opinii si credinte in numeroase chestiuni teologice, fapt provocat initial de caracterul oral al transmisiei mesajului lui Hristos, si mai apoi de amploarea numarului de scrieri care ii fixau spusele, indemnurile si credintele. Acest fapt, care n-a intarziat sa produca dispute intestine in randul miscarii, a pus in evidenta necesitatea clarificarii doctrinare (acordul asupra Crezului), a stabilirii setului de carti inspirate (aparitia Canonului biblic) si a fizionomiei institutiei menite sa vegheze la pastrarea valorilor comune (infiintarea bisericii).
Asadar, raspandindu-se in tot bazinul mediteran, in sec.I, crestinismul primar a avut la inceput o fizionomie predominant urbana: centrele mai importante erau: Antiohia, Corint, Efes, Alexandria si Roma.
Aceasta raspandire in aria geografica mediteraneana a favorizat posibilitatea transmiterii mesajului crestin atat in limba greaca cat si in limba latina.
In primele trei secole ale erei crestine (e.c.), in pofida aparitiei crizelor interne (pe teme doctrinare: gnosticismul, marcionismul, maniheismul, docetismul, nestorianismul, montanismul, pelagianismul s.a.), crize care au dus la aparitia unor Biserici cu caracter autonom, crestinismul a continuat raspandirea sa atat in imperiu cat si in afara lui. Aceasta raspandire n-a fost oprita nici macar de persecutiile dezlantuite de unii imparati romani, motivate de refuzul crestinilor de a recunoaste divinizarea imparatului, desi proclamau fidelitatea lor fata de legile civile (reprezentativa este de exemplu Acta martyrum Sicillitarum).
Intre principalele persecutii au fost cele de sub domnia lui Nero (64-67), Decius (249-251), Valerian (257-258) si Diocletian (303-311).
Din a doua jumatate a secolului al II-lea, in fata criticii elitelor culturii pagane, in special al filozofilor, a inflorit apologetica – adica, autoapararea crestinismului pe plan cultural si moral (de ex. Iustin Martirul si Filozoful, Tertulian, Clement din Alexandria, Origene, Eusebiu din Cezareea s.a.).
Cu „Edictul de la Milano" (313), imparatul Constantin cel Mare (306-337), si cu „Edictul de la Tesalonic" (380), imparatul Teodosie (346-395), crestinismul a sfarsit prin a deveni o realitate mai intai tolerata, iar mai apoi constitutiva a Imperiului Roman. Traditia a reusit sa impamanteneasca chiar si in cultura laica ideea ca Edictul de la Milano, proclamat de Constantin si Licinius este actul prin care se instituie toleranta fata de cultul crestin, dar monografiile istorice precizeaza ca Galerius a emis un edict de toleranta in 311.[6] Odata cooptat in angrenajele puterii, crestinismul se va transforma rapid intr-un crud persecutor al celorlalte culte si religii, dar si al filozofiei vremii, fapt care se va materializa in interzicerea practicarii oricarei alte religii in afara de crestinism dar si cu inchiderea scolilor de filozofie atat de pretuite de catre lumea clasica. In acest proces au existat, desigur, si numeroase victime omenesti, de la membrii ai clerului si simplii credinciosi ai diverselor religii "pagane", pana la filozofi.
Imparatilor le-au fost recunoscute, din ce in ce mai mult, ample spatii de interventie in viata Bisericii, inclusiv convocarea de Concilii Ecumenice, care in acele secole au avut de infruntat diferite controverse, mai ales cele care au sfarsit in erezii trinitare si cristologice. In urma acestor controverse crestinismul a ajuns la formulari riguroase a adevarurilor de credinta (dogmele), cuprinse in crezul de la Niceea (numit si Crezul apostolic) si mai apoi in Simbolul (Crezul) niceno-constantinopolitan (sec al IV-lea). Istoria prin care s-au decantat insa aceste formulari dogmatice nu este una pasnica, adesea conflictul intre teologi si taberele lor de sustinatori atingand forme extreme, de violenta fizica si psihologica, in chiar timpul si salile unde s-au desfasurat anumite sinoade (concilii) ecumenice. In acest context imparatii, ca reprezentanti ai puterii seculare si deci garanti ai ordinii publice, au simtit de datoria lor sa intervina prin impunerea pozitiei unei tabere, ca si prin masarea de trupe in orasele in care se tineau aceste sinoade, si unde din aceasta cauza tabere de sustinatori ai diverselor puncte de vedere teologice in confruntare se incaierau pe strazi.
Caracteristica crestinismului din aceasta perioada a fost si dezvoltarea reflectiei doctrinare condusa de teologii vremii – numiti mai apoi si Parintii Bisericii – (Augustin de Hipona, Ambroziu de Milano, Atanasie din Alexandria, Ioan Gura de Aur, Ioan Damaschinul, Vasile cel Mare, Grigore de Nyssa, Grigore de Nazianz s.a.).
Semnaleaza o problema
Afiseaza playlist (total video: 0)
Prin utilizarea serviciilor noastre, iti exprimi acordul cu privire la faptul ca folosim module cookie in vederea analizarii traficului si a furnizarii de publicitate.