Imparatul Nero - E oare atat de greu sa mori?

Adauga la playlist

Adaugat de sahia

18.07.2013

Adauga la favorite

1.234 vizualizari

Nota film: 5 / 5 (1 vot )

Trebuie sa fii autentificat
pentru a salva filmele favorite

Nerone

Nero Claudius Caesar Augustus Germanicus (n. 15 decembrie 37 - d.9 iunie 68) a fost al cincilea imparat roman al dinastiei iulio-claudiene.
Se presupune ca a dat foc Romei. Era banuit ca ar fi violat-o pe mama lui.

Nero face parte din acei imparati care au fost foarte aspru judecati in literatura antica.

Doar in Grecia au existat voci preocupate de o imagine diferita; astfel, pentru Pausanias, Nero era un exemplu pentru justetea afirmatiei lui Platon, conform careia marea nedreptate "nu porneste de la oameni obisnuiti, ci dintr-un suflet nobil corupt printr-o educatie gresita".

Nero a fost fiul lui Cn. Domitius Athenobarbus si al Agrippinei Minor. Mama sa a devenit cea de-a patra sotie a imparatului Claudius care, in anul 50, l-a adoptat pe Nero, deschizandu-i drumul spre tron. A fost proclamat imparat la 13 octombrie 54, cand avea 17 ani si de un an era casatorit cu Octavia, fiica fostului imparat. Cand Nero se logodise cu Octavia si fusese adoptat de Claudius, era un baiat „de statura aproape mijlocie, corpul plin de pete si respingator, parul blond, fata mai degraba frumoasa decat placuta, ochii albastrii si miopi, gatul gros, pantecul proeminent, picioarele foarte subtiri, in sfarsit o sanatate excelenta (Suetonius, Nero, 51). Manifesta o deosebita pasiune pentru arte, picta, desena, modela statuete de argila, incepuse sa scrie versuri si sa cante din harpa. Dorea sa citeasca carti de filozofie si de literatura, sa aiba prieteni, sa fie sincer si sa fuga de vicii. Dar mama sa se opunea categoric artelor si preocuparilor spirituale ale copilului.

Dorea sa faca din el un aristocrat de vita veche romana, inchis, sobru si ipocrit. Agrippine admitea ca fiul sau sa fie initiat in filozofia lui Seneca numai in ceea ce priveste simplitatea, calitati specifice civismului roman de odinioara. Desi isi iubea mama, copilul a intuit din timp ca el avea o natura deosebita de a ei. „Agrippina –remarca Tacitus (Anale, XII, 64) – putea da domnia fiului sau, dar nu putea rabda sa domneasca el, era aspra si amenintatoare din fire".
Puterea ii fusese transmisa lui Nero de un grup restrans de persoane, in centrul caruia statea insasi mama sa, insa cum el nu prea era in stare sa si-o exercite din pricina tineretii si a intereselor sale, Agrippinei impreuna cu Burrus si Seneca le-a fost mai intai usor sa structureze politica romana.

Lui Seneca i-a revenit sarcina redactarii alocutiunilor tanarului principes, formuland astfel principiile unei noi politici.
Fatada stralucitoare acoperea insa o realitate mai putin grozava si care prezenta deja trasaturi problematice din mai multe puncte de vedere. Se pare ca Nero s-a interesat prea putin de problemele politice, fiind preocupat mai cu seama de a dobandi prestigiu inaintea senatului si a poporului prin acte de o generozitate demonstrativa. Stilul sau de viata se aseamana in multe privinte cu cel al tinerilor din familiile nobiliare bogate: el asista adesea la cursele de care, intreprindea cu un anturaj de prieteni raiduri nocturne pe strazile Romei, prilejuri cu care se ajungea la abuzuri violente, si intretinea o legatura amoroasa cu liberta Acte, legatura cu Agrippina.
Relatiile dintre mama si fiu s-au inrautatit si mai mult atunci cand Nero a inceput o legatura amoroasa cu Poppaea Sabinia, sotia senatorului Marcus Salvius Othon si nepoata consularului Gaius Poppaeus Sabinus.

Aceasta femeie avea o constiinta de sine mai puternica decat liberta Acte si i-a cerut lui Nero sa divorteze de Octavia si sa se casatoreasca cu ea; intrucat o intelegere intre Agrippina si Poppaea Sabina nu parea posibila, Nero a decis sa comita matricid. Dupa ce un atentat in largul marii a esuat, Agrippina a fost omorata cu sabia in vila ei din Golful Neapole de catre soldati ai flotei stationate la Misemum. In momentul in care se afla fata in fata cu ucigasii trimisi de fiul ei ea le-a spus „Loviti aici", si si-a aratat pantecul din care Nero se nascuse. Acesta, cand i-au adus corpul gol al mamei sale moarte, n-a spus decat atat : „Ia uite, nu mi-am dat niciodata seama ca am avut o mama asa de frumoasa".

Si poate ca singurul lucru pe care l-a regretat a fost ca n-a avut-o atunci cand ea i s-a oferit. C si in cazul lui Caligula, nu putem presupune altceva decat nebunia, pentru a explica asemenea reactii. Probabil ca in sangele Claudiilor zacea o boala sufleteasca ereditara .
Pentru Nero, atunci in varsta de 21 de ani, matricidul a insemnat o cotitura in viata; incepand cu aceasta crima, el nu s-a mai dat in laturi de la omoruri, procese politice si executii atunci cand era vorba de conflicte intrafamiliale sau politice.
Dar si Nero a trebuit sa tina cont de atmosfera de la Roma: abia in anul 62 a avut loc divortul de Octavia, care se bucura de un mare prestigiu in randurile populatiei; cand, in urma divortului, au izbucnit tulburari la Roma, Octavia a fost acuzata de adulter, exilata si omorata peste putine zile pe insula Pandateria.

Doua evenimente din anii 64 si 65 au aratat limpede ca principatul lui Nero intampina o riposta crescanda din partea populatiei si indeosebi din partea senatorilor, devenind astfel un balast pentru Imperium Romanum: incendiul de la Roma si descoperirea conjuratiei lui Piso. Incendii catastrofale avusesera loc nu rareori in Roma antica, dar nici unul din cele din trecut nu a avut repercusiuni mai mari asupra politicii. Se spune ca, cu cateva luni inainte, Nero tot bombanea ca orasul fusese rau construit si ca ar trebui refacut in intregime dupa un plan urbanistic mai bine gandit.

Sa fi provocat Nero incendiul Romei? Poate ca nu. In momentul acela el se afla la Anzio si a alergat repede la Roma, unde a facut dovada unei energii de nebanuit in actiunile intreprinse pentru stavilirea dezastrului. Dar faptul ca, imediat dupa aceea, glasuri din popor il acuzau, arata ca, chiar daca n-a facut-o, lumea il socotea in stare sa o faca. Lucru destul de curios, el nu a reactionat de data aceasta la asemenea acuzatii, nu i-a persecutat nici macar pe autorii fluturasilor si ai pamfletelor care il aratau cu degetul in fata furiei poporului. Insa, ca un adevarat sef de regim totalitar, s-a gandit ca, avand in vedere dezastrul, mai inainte de a drege totul, trebuia procedat la gasirea unui vinovat.

Si asa s-a intamplat, spune Tacit, ca s-a oprit asupra unei secte religioase, aparuta de catva timp la Roma, si care isi luase numele dupa acela al lui Hristos, condamnat de Pontius Pilat in Palestina, pe vremea lui Tiberiu. Nero altceva nu mai stia despre acesti oameni atunci cand a pus sa fie arestati toti cati i-au cazut in mana si, dupa un proces sumar, i-a trimis in camera de tortura. Unii din ei au fost aruncati la fiare, altii rastigniti, iar altii unsi cu rasina si transformati in torte vii. Acum, imparatul putea, in sfarsit, sa construiasca o capitala asa cum ii placea. Si, la aceasta treaba care l-a absorbit complet, chiar s-a priceput.
Dar, in timp ce Roma se inalta mai frumoasa decat cea distrusa, murea Poppea, in urma unui avort. Gurile rele sopteau ca vinovat era barbatul, care ii trasese un picior in pantece pe cand se certau. S-ar putea. Oricum insa, pentru el a fost o lovitura grea, deoarece, o data cu femeia iubita, isi pierdea si mostenitorul mult asteptat.

Ratacind indurerat pe strazi, a intalnit intr-o zi un tinerel, Sporus, care semana ciudat de mult la fata cu fosta sotie moarta. L-a dus cu el la palat, a pus sa-l castreze si l-a luat de nevasta. Romanii comentau: „Ah, daca si tat-su ar fi facut la fel!…"
In timp ce supraveghea lucrarile pentru inaltarea marelui palat, spionii lui au descoperit un complot care urmarea sa-l instaleze imparat pe Calpurnius Piso. Au avut loc obisnuitele arestari, obisnuitele torturi, obisnuitele marturisiri. La una dintre acestea au fost pronuntate si niste nume de intelectuali, printre care Seneca si poetul Lucan.

Motivele conspiratorilor au fost formulate pregnant de pretorul Subrius Fulvius; intrebat fiind de Nero, de ce si-a incalcat juramantul de stindard, acesta i-a raspuns: „Te uram. Nici un alt soldat nu ti-a fost mai credincios atata vreme cat meritai sa fii iubit. De urat am inceput sa te urasc dupa ce ai devenit ucigasul mamei tale si al sotiei tale, te-ai apucat sa conduci care de lupta, sa te produci ca actor si sa dai foc orasului". Pentru a-si asigura loialitatea soldatilor, Nero a ordonat plata a 2000 de sesterti pe cap de pretor; pentru a justifica tratamentul nemilos aplicat conjuratilor, marturisirile acestora au fost publicate sub forma unei carti.

In planul politicii externe, Imperium Romanum a obtinut in timpul lui Nero cateva succese notabile, explicabile prin faptul ca senatorii capabili au detinut insemnate functii de comanda. Astfel prin intermediul lui Gnaeus Domitius Corbulo a reusit dupa campanii indelungate sa obtina, in urma unor tratative abile, recunoasterea suprematiei romane in Armenia. De asemenea in 61 a izbucnit o rascoala in Bretannia, si mai tarziu, mai precis in 66, o alta in Caesareea, ambele fiind reprimate.

Cruzimile, veleitatile de artist, stoarcerile de bani si totalul dezinteres al lui Nero pentru treburile publice, au produs mari dereglari in masina administratiei traditionale a imperiului, lasate acum pe seama unor intriganti si jecmanitori ai banului public. Starea financiara era falimentara in urma risipei neroniene, din cauza constructiilor extravagante si a darniciei fara sens. Tezaurul statului se golise; jefuirea templelor si a altor institutii publice nu mai dadeau suficiente venituri. Se confiscau acum pe scara larga marile proprietati private.

Un exemplu graitor in acest sens sunt cei sase latifundiari din Africa care au fost executati de catre Nero spre a le rapi imensele domenii agricole. Haosul si dezordinea trecura din Roma in provincii, unde in locul conspiratiilor s-au produs „pronunciamentele" militare. Puterea lui Nero se considera temeinica doar in Roma. Acolo poporul era indopat cu paine si spectacole, iar fidelitatea pretorienilor era cumparata cu donatii in bani.

Opozitia aristocratica, din sanul careia se organizau comploturile, nu mai prezenta pericol. Dar provinciile sufereau acum foarte mult din pricina eforturilor financiare impuse de risipitorul Nero. Asasinarea lui Corbulo ii instrainase o parte din armata.
A urmat o serie de lupte.

Noile defectiuni il trezisera cam tarziu pe Nero. Se intoarse degraba la Roma, si isi relua programul obisnuit de spectacole si banchete, stiindu-se protejat de garda pretoriana comandata de catre Tigellinus. In cele din urma, Nero indrepta o armata impotriva lui Galba (un batran de 73 de ani, dar cunoscut ca destoinic militar, care avea de partea lui aproape intregul Occident), comandata de Rubrius Gallus, dar aceasta trecu de partea adversarului.

Afland tradarea, Nero isi rupse hainele si se lovi cu pumnii in cap strigand: „De ce nu sunt mort! Iata-ma prabusit in neagra mizerie, deoarece am pierdut un imperiu si inca traiesc!"

Deodata Nero observa ca se facuse gol in jurul lui. Intrasera in pamant toti bunii sai prieteni; pana si Tigellinus „straluci" prin absenta. Capitala cazuse prada unor zvonuri alarmante, in legatura cu unele nebunii neroniene in proiect, ca o noua incendiere a orasului, eliberarea din menajerii a unor fiare ca sa sfasie populatia s.a

. In seara de 8 iunie i se adusese la cina mesaje despre proclamarea ca imparat a lui Galba. Rasturna masa cu o lovitura de picior si alerga spre o cutiuta de aur in care-si pastra otrava, dar si aceasta fusese furata din palat. Alerga furios afara cu intentia de a cauta o corabie care sa-l duca in Egipt si de acolo sa treaca in Partia.

Totul era insa zadarnic: se culca, ascuns in gradina palatului, pana ce fu trezit de zgomotul unor trasnete. La lumina fulgerelor, zari cum Tigellinus ii retragea garda de la palat. Voi sa-si curme zilele, dar nici unul dintre sclavi nu voi sa-si infiga cutitul in gatul taurin al tiranului, ceea ce il facu sa strige cu disperare: „ Am ajuns sa nu mai am nici prieteni si nici dusmani!"

Un ofiter din Garda, caruia i-a cerut sa-l insoteasca in fuga sa, i-a raspuns cu un vers din Virgiliu: „E oare atat de greu sa mori?"

Da, pentru el era foarte greu. Si-a facut rost de putina otrava, dar n-a avut curajul s-o ia; s-a gandit sa se arunce in Tibru, dar n-a avut taria. S-a ascuns in vila unui prieten pe Calea Salaria, la zece kilometri de oras. Acolo a aflat ca l-au condamnat la moarte „dupa obiceiul din batrani", adica prin biciuire. Ingrozit, a pus mana pe un pumnal, ca sa si-l infiga in piept. Dar, mai inainte de asta, i-a incercat varful si si-a dat seama ca „doare".

Cand a auzit rasunand afara zgomot de copite, s-a decis sa-si taie beregata. Dar mana i-a tremurat, si l-a ajutat secretarul, Epafroditus, sa-si nimereasca artera carotida. „Ah, ce artist dispare cu mine!" a murmurat el horcaind. Ostasii lui Galba i-au respectat cadavrul, care a fost inmormantat modest de catre batrana lui doica si de prima sa iubita, Acte.

Destul de ciudat, mormantul lui a ramas multa vreme acoperit cu flori, mereu proaspete; si numerosi oameni continuau sa creada la Roma ca nu e mort si ca se va inapoia. Acestea sunt in general, idei care incoltesc intr-un pamant udat cu regrete si sperante.

Sa fi fost Nero, la urma urmelor, mai bun decat ni-l descrie istoria? Posibil, pentru ca nu exista date concrete pentru a dovedi faptul ca ar fi fost un tiran.

Imparatul Nero - E oare atat de greu sa mori?

Semnaleaza o problema