Braila

Adauga la playlist

Adaugat de Cozana

11.09.2012

Adauga la favorite

1.523 vizualizari

Nota film: 0 / 5 (0 voturi )

Trebuie sa fii autentificat
pentru a salva filmele favorite

Istorie

Braila este o veche asezare pe malul stang al Dunarii, aparand cu numele "Drinago" intr-o veche descriere geografica si de calatorii spaniola, "Libro del conoscimiento" (1350), dar si pe cateva harti catalane (Angellino de Dalorto, 1325 - 1330 si Angelino Dulcert, 1339). Este mentionat ca Brayla in 1368 intr-un privilegiu de transport si comert acordat negutatorilor brasoveni. Orasul a fost ocupat de turci in 1538-1540, fiind (raia sau kaza) de la 1554 pana la sfarsitul razboiului ruso-turc din 1828 - 1829, perioada in care este numit Ibrail. In secolul al XV-lea numele Brailei este amintit sub forma Breil, intr-o mentiune a Cancelariei Voievodului "Ttibor din Transilvania". Perioada de maxima inflorire o are la inceputul secolului XX, cand este un important port de intrare-iesire a marfurilor din Romania. Este accesibil navelor maritime de dimensiuni mici si medii.
Perioada antica

Un studiu al originilor Brailei arata ca regiunea a fost locuita din vremuri imemoriale. Exista numeroase vestigii arheologice dovedind prezenta omului neolitic (Boian-Giulesti) 5000 i.Hr., la Brailita (varful Catagatei), viata a continuat in epoca bronzului, apoi fiind atestata o puternica asezare getica intre secolele IV si III i.Hr. aflata pe terasa inalta a Dunarii si intretinand legaturi cu grecii - de la pontul Euxin, pana la Elada. In era noastra descoperirile atesta prezenta civilizatiei Santana de Mures, continuata cu o asezare medievala din secolele X-XI.
Braila in perioada medievala
Braila - carte postala din 1900
Braila secolului al XIX-lea
Braila - Harta 1892
Fantana in Braila

Privilegiul comercial pentru brasoveni, dat de Vladislav Vlaicu la 20 ianuarie 1368, atesta Braila ca asezare importanta a Tarii Romanesti. In 1463 cronicarul bizantin Laonic Chalcocondil caracteriza Braila ca fiind "orasul dacilor, in care fac un comert mai mare decat in toate orasele tarii".

Referitor la izvoarele narative, anale, cronici, relatari ale unor calatori, descrieri de tinut, asezari, obiceiuri, etc. trebuiesc amintite cele doua cronici: Letopisetul Cantacuzinesc si Cronica Balenilor. In primul izvor, Braila este pomenita in legatura cu insasi intemeierea Tarii Romanesti prin descalecat: „Iar noroadele ce pogorase cu dansul (cu Radu Voda), unii s-au dat pre supt podgorie ajungand pana in apa Siretului si pana la Braila; iar altii s-au intins in jos, peste tot locul, de au facut orasa si sate pana in marginea Dunarii si pana in Olt ". Cronica Balenilor, desi foloseste vechiul letopiset scris in vremea lui Matei Basarab, utilizat si de Cantacuzino, aminteste doar ca domnul intemeietor „Radu Voda... au inceput a-si tocmi si a-si indrepta tara cu judete, cu judecatori..., latindu-se pana la Dunare si pana la Siret... ".

Izvoare exterioare Tarii Romanesti, Letopisetul anonim al Moldovei, Cronica Moldo-germana, Letopisetele de la Putna (numarul 1 si numarul 2) ne dau una si aceeasi stire si anume aceea de a ardere a Brailei de catre Stefan cel Mare (1457 - 1504) la 27 februarie 1470, marti in saptamana branzei. In izvoarele narative externe Braila este amintita relativ tarziu, adica in secolul al XIV-lea. Reprezentativ pentru veacurile al XIV-lea si al XV-lea este Laonic Chalcocondil, unul din cronicarii Bizantului.

Izvoarele beletristice, putine ca numar si nu intru totul concludente in privinta valorii informatiilor, nu pot fi invocate decat la modul cel mai general, cu exceptia Cronicii lui Enveri, daca avem in vedere aria Brailei. Scrisa in jurul anului 1456, Cronica rimata a lui Enveri relateaza in doua din cele trei parti ale sale, date si fapte legate de relatiile Tarii Romanesti cu turcii, inainte ca ei sa fi atins, Dunarea ca hotar. Ele privesc Braila fie indirect fie direct. Asa de pilda partea a doua a Cronicii lui Enveri, intitulata Dusturname, se ocupa de campaniile Umur-bei, emirul din Aidin, care intreprinde o expeditie navala, ajungand pana la Chilia cu 300 de vase. Faptul s-ar fi petrecut intre 1339 si 1341. Partea a treia cuprinde istoria otomanilor de pana la expeditia din 1462 (866 AH) a sultanului Mehmet al doilea impotriva Tarii Romanesti, condusa de Vlad Tepes. Este si locul in care se face referire la Braila in legatura cu insasi prezenta sultanului in oras: „Sahul a venit la Braila (in text Ibrail sau Berail), unde a petrecut sarbatoarea (iyd). Si de acolo a pornit spre Adrianopol".

Izvoarele diplomatice din cancelaria Tarii Romanesti isi incep activitatea din a doua jumatate a secolului al XIV-lea, din punct de vedere intern, cel mai vechi document cunoscut pana acum este privilegiul acordat negustorilor brasoveni si din Tara Barsei de Vladislav I Vlaicu la 20 ianuarie 1368. El constituie totodata si cea mai veche dovada a existentei Brailei ca asezare a Tarii Romanesti. Pentru secolul al XVI-lea putem aminti inca doua documente importante ale cancelariei otomane, unul din 1520, deci precedand cu aproape doua decenii constituirea kazalei Braila precum si un altul, posterior cu trei decenii aceluiasi moment. Este vorba, pentru cel din urma de stirile cuprinse intr-o interesanta kanunnameea, republicata recent.

Izvoarele catagrafice au fost socotite in mod firesc printre cele mai vechi surse privitoare la Braila, atata vreme cat litoralul dobrogean si gurile Dunarii au fost in atentia si intersul negustorilor si calatorilor ce aveau nevoie de detalii pentru a ajunge in aceste locuri. In secolul trecut, Constantin C. Giurescu a socotit chiar ca cea mai veche mentiune a Brailei intr-o forma alterata ar fi cea din Libro del Conoscimiento, datand din jurul anului 1350.

O alta sursa cartografica, pe care socotim a fi, a doua mentiune a Brailei ca vechime, ar fi o harta nautica probabil italiana ca realizare aflata in Arhivele de stat din Zagreb si datata de primul ei editor (L. Bendeffy) in intervalul 1320-1370.

Urmeaza pentru veacul al XV-lea o serie de harti nautice, mai mult sau mai putin folosite de istoricii romani in ceea ce priveste descifrarea realitatilor din statiul romanesc. Este vorba de cele lucrate in atelierele lui Grazioso Benicasa din 1467 si 1471, unde Braila este numita Brilago, apoi hartile datorate cartografilor din atelierul lui Enrico Martello Germano din 1480-1493, unde orasul Dunarean este numit Brailano. Primele patru decenii din veacul urmator nu aduc o crestere spectaculoasa a numarului de portulane, asa cum se va intampla dupa 1550, dar Braila este intalnita in continuare la Fr. Rosseli sub numele de Brailano, in vreme ce pe harta lui Andreea Vavassore (cca 1520) numele apare sub forma Brelago.

Ultimele izvoare ce scot in evidenta arealul brailean, sunt cele numismatice. Secolul al XI-lea este ilustrat de doua monede de la Roman III Argyros (1028-1034) si de la Mihail al IV-lea (1034-1041). Ambele sunt gasite la Braila, ultima foarte recent adica in timpul cercetarilor arheologice din 1993. Veacurile urmatoare sunt relativ bogate in marturii numismatice explicatia fiind circulatia monetara datorita comertului, provenienta lor fiind diversa: Polonia, Imperiul Otoman, Imperiul Habsbugic.

Pe la inceputul epocii de conlocuire romano-slava, si anume in anul 681, Imperiul Bizantin, care era in lupta cu slavii, cheama in ajutor pe avari. Acestia, avandu-si centrul puterii lor tot in Panonia, ca si hunii nu ataca direct, dinspre apus, ci trec mai intai Dunarea pe malul drept pe la Viminacium in regiunea Belgradului de astazi, merg apoi cu oastea lor de-alungul tarmului pana in regiunea Brailei, unde sunt trecuti din nou pe malul stang de catre flota imperiala. Cu prilejul acestei expeditii, izvoarele bizantine afirma ca tinutul din stanga Dunarii unde locuiau slavii, era foarte bogat, plin de prada din provinciile de la sud de fluviu. Afirmatia aceasta ne intereseaza in mod deosebit, deoarece ea se refera la intreaga tara carpato-dunareana, deci si la partea ei de rasarit, la aria viitoarei Braile.

Populatia de pe aria Brailei, atestata arheologic, inca din secolul al IV-lea , nu dispare ci se dezvolta, lucru atestat prin descoperirile arheologice care dovedesc continuitatea populatiei autohtone pe locul Brailei in secolele V-XII . In aceasta perioada populatia se regaseste in regiunea intermediara dintre Chiscani si Baldovinesti, adica pe locul Brailei si Brailitei. Numarul locuitorilor din aceasta regiune creste o data cu bunastarea lor. Facand comert activ cu pestele prins in balta vecina, vanzandu-l bizantinilor in schimbul perperilor de aur, trimitandu-l cu carele atat in Muntenia si in Moldova, cat si mai departe, pana in Polonia, acesti locuitori dispun de venituri din ce in ce mai mari, iar numarul lor sporeste prin cei ce vin sa se aseze aici atrasi de castig. Vechiul sat pescaresc se transforma in targ, in asezare de caracter urban. La aceasta transformare a contribuit in mare masura portul, fapul ca sosesc aici corabii, aducand produse si marfuri straine, pe care le vand autohtonilor, cumparand produsele locului. Judecand dupa felul cum este mentionata Braila in secolul al XIV-lea, in timpul domniei lui Vlaicu Voda, consideram ca transformarea avusese loc cu mult inainte.

Dupa parerea lui Constantin C. Giurescu schimbarea s-a produs inainte de intemeierea Tarii Romanesti, adica inainte de circa 1300. Istoricul isi sustine punctul de vedere prin amintirea unei marturii istorice: Cronica de la Kiev-cunoscuta si sub numele de: Cronica lui Nestor, care se refera la expeditia intreprinsa de Sveatoslav, cneazul de Kiev, impotriva bulgarilor, la apelul bizantinilor, in anul 969, ea subliniaza concentrarea de marfuri si produse care are loc la Dunarea de jos. In ceea ce priveste numele de Braila, acesta este un nume romanesc, vine de la numele de persoana Braila, numele acestea terminate in –ila, fiind frecvente la poporul nostru. Numele personal Braila este atestat documentar de mai multe ori: apare intr-un document din Oltenia din 9 ianuarie 1627 „Braila din Dragoiani" ca martor la imparteala pe care o facusera intre ele fiicele unui Vladul, la moartea acestuia, intamplata inainte de data documentului. Numele de Braila este, la randu-i, un augmentativ, din Brai, iar acesta din urma face parte din categoria numelor de persoana, terminate in –ai. Ce inseamna insa Brai e mai greu de spus; el face parte din categoria, foarte veche, a numelor personale, al caror inteles originar s-a pierdut. Dupa intemeierea Tarii Romanesti, Braila va cunoaste o deosebita inflorire, fapt explicabil prin reunirea intregului teritoriu dintre Dunare si Carpati intr-o singura formatiune politica. Viata acestui teritoriu va lua un nou avant, schimburile se vor intensifica datorita faptului ca drumurile devin mai sigure atat pentru localnici cat si pentru sasii din Transilvania, targurile crescand ca numar si amploare, importul si exportul prin Braila vor creste si ele.

Intemeierea statului Tarii Romanesti a insemnat si infiintarea judetelor ca unitati administrative in cadrul lui. De fapt, ca realitati geografice si economice, ele existau mai dinainte, insemnand, in genere, tot atatea grupari de asezari omenesti din bazinul unui rau sau dintr - o portiune a acestui bazin. Dupa intemeiere, aceste stravechi formatiuni sunt incadrate in noul stat si fiecare din ele e carmuita de catre un dregator al domniei, un parcalab, avand atributii militare, administrative si judecatoresti si o resedinta cunoscuta. Un asemenea judet a existat sub Basarab I, in partea de rasarit a tarii, intre judetele Ramnicul Sarat, Buzau si Ialomita: a fost judetul Braila al carui parcalab si-a avut resedinta, in mod firesc, in orasul ce a dat numele sau noii unitati administrative. Trebuie relevat ca in timp ce marea majoritate a judetelor Tarii Romanesti se numesc dupa apele care le strabat sau le marginesc, dupa padurile din cuprinsul lor, dupa locuitori sau dupa felul terenului, singurul judet al Brailei adopta numele resedintei sale: o dovada in plus de insemnatate deosebita pe care o prezenta aceasta resedinta.

Dar intemeierea judetului a insemnat si un spor de populatie, de insemnatate si de putere economica pentru targul sau orasul Brailei. La resedinta, unde carmuia, in mod obisnuit, parcalabul, s-au stabilit dregatorii subalterni, care-l insoteau, cu familiile lor, apoi oamenii de paza, ostasii priveghind atat targul propriu-zis cat si portul, cu viata lui caracteristica si amestecata. A sporit numarul mestesugarilor si negustorilor, care se indreapta in genere, spre centrele administrative insemnate, cu o populatie sporita, centre care ofereau, prin ostasii lor, o protectie mai buna impotriva eventualelor atacuri si pradaciuni. Am aratat ca in jurul orasului Braila a existat, inca sub Basarab I, intemeietorul Tarii Romanesti, un judet care, nu si-a luat numele de la vreo apa, padure, forma de relief sau de la locuitori, spre deosebire de celelalte, ci de la orasul care i-a servit drept capitala, de la Braila.

Si intocmai dupa cum prima mentiune documentara certa a orasului este mult posterioara inceputurilor existentei sale, tot asa si prima mentiune documentara a judetului; ea dateaza din 1481, cand Stefan cel Mare trimite o scrisoare boierilor mari si mici, judecilor, judecatorilor si saracilor „din tot tinutul Brailei"; domnul Moldovei intrebuinteaza termenul „tinut", obisnuit dincolo de Milcov, in locul celui de „judet", din Tara Romaneasca. Raspunsul la aceasta scrisoare vine din partea tuturor boierilor, cnejilor si rumanilor „braileni", deci din judetul Brailei.

Nu avem stiri precise asupra intinderii judetului Braila in epoca veche, inainte ca orasul sa fi fost ocupat de turci si sa i se fi adaugat raiaua. Se crede insa ca nu diferea mult, sub acest raport, de ceea ce a fost judetul dupa 1829. El avea drept hotar de miazanoapte Siretul, a carui albie veche venea insa mai spre sud decat cea de azi. Spre apus se marginea cu judetele Ramnicul Sarat si Buzau, iar spre miazazi cu judetul Ialomita, a carui capitala era la Orasul de Floci sau, cum i se spunea mai pe scurt, la Oras. Inspre rasarit, hotarul il forma Dunarea Veche, dincolo de care era Dobrogea; „balta" intra deci in intregime in componenta judetului Braila.

Ori de cite ori Braila e pomenita in cronicile moldovenesti sau in documentele muntene cunoscute pana acum nu i se da niciodata numele de cetate. Un document din 30 octombrie 1540 arata limpede ca turci, dupa ce au ocupat, in acel an, orasul, au inceput sa construiasca o cetate de zid, de unde rezulta ca mai inainte nu existase o asemenea cetate. Zidirea cetatii si constituirea in jurul ei a raialei duce la luarea in stapanire de catre turci a orasului dar si a imprejurimilor. In istoriografia noastra luarea in stapanire a orasului de catre turci duce la controverse, raportul polon din 1540 arata ca: „turcul, luand un oras mare si puternic anume Braila, la supus stapanirii sale si a inceput a face cetate de zid". Rezulta deci ca ocuparea orasului ar fi avut loc intre iunie 1539 si 30 octombrie 1540 si nu in timpul anului 1538 in campania sultanului Soliman Legislatorul impotriva lui Petru Rares. Ocupand acest port, turcii nu i-au schimbat numele asa cum s–a intamplat cu Tighina, devenita Bender, si cu Cetatea Alba, devenita Akkerman, si s-au multumit sa-l pronunte dupa spiritul limbii lor adaugandu-i prefixul i. Si intocmai dupa cum din moldovenescul Smil, atestat in cronici si documente, au facut Ismail tot asa din Braila au facut Ibrail. Sub acest nume apare ea in actele Imperiului Otoman; el va fi intrebuintat si de strainii care ajung aici; sub acest nume e cunoscuta Braila si in rapoartele diplomatice pana in plin secol al XIX-lea, decenii dupa ce orasul reintrase in stapanirea politica romaneasca.

Persistenta caracteristicului nume romanesc sub dominatia otomana este inca o dovada de vechime considerabila, dar si de faptul ca el ajunsese familiar si strainilor de pretutindeni, de aceea turcii au trebuit sa-l adopte. Indata ce au luat in stapanire orasul, ei s-au grabit sa ridice o cetate puternica de zid, dominand portul si fluviul. Nu ni s-au pastrat descriei si planuri ale cetatii din secolul al XVI-lea, dar este sigur, dupa parerea noastra, ca partea centrala sau nucleul ei n-a diferit fata de planurile din secolul al XVIII. Aceasta parte centrala, potrivit planului ridicat de capitanul austriac de stat major Johann von Vermatti in timpul razboiului din 1787-1791, si anume 1790, se alcatuia dintr-o incinta patrata, avind la cele patru colturi cate un bastion circular: ea forma inima cetatii, punctul ultim de rezistenta. Aceasta prima incinta era inconjurata de o a doua, tot patrata, dar fara bastioane, apoi de o a treia, pentagonala, avand la cele cinci colturi cate un bastion, din care doua erau circulare, iar trei unghiulare sau poligonale. Aceste trei incinte sunt exclusiv pe platou, sus, nu ajung la Dunare. O a patra incinta porneste in partea de nord chiar de la fluviu, dar nu-l atinge si in partea de sud; ea formeaza unghiuri dar fara bastioane. In sfarsit, o a cincea incinta, cu sapte bastioane, dublata de un sant spre exterior, se afla tot sus, pe platou, fara sa atinga Dunarea nici la nord, nici la sud. Casele orasului sunt cuprinse intre aceasta incinta exterioara si incinta a patra.

Trei drumuri strabat, prin trei porti, ultima incinta, ducand unul spre miazazi, spre Silistra si orasele din campia munteana, altul spre orasele din marginea podgoriei: Focsani, Ramnicul Sarat, Buzau si apoi mai departe spre vechea capitala a Tarii Romanesti, spre Targoviste si de aici, fie prin Campulung, peste munti la Brasov, fie la Pitesti, Slatina, trecand dupa aceea Oltul; cel de-al treilea drum facea legatura cu Galatii si apoi cu intreaga Moldova. Cetatea nu se mai vede astazi, ea a fost rasa in 1828-1829, in timpul razboiului ruso-turc, doar o foarte mica portiune din vechiul zid s-a mai pastrat in dreptul malului, spre port. A mai ramas de asemenea, un beci boltit pe strada Citadelei; se zice ca ar fi servit pe vremea turcilor drept ierbarie sau pulberarie ; astazi adaposteste budane ale serviciului Vin-alcool. Pe locul fostului sant care marginea spre exterior cetatea se intinde azi semicirculara strada a Unirii. Cu cele cinci incinte ale ei, din care trei prevazute cu bastioane, cu multimea de tunuri care o aparau, in 1809 ofiterul rus de origine franceza Langeron le apreciaza la aproape 200, dispuse in baterii construite dupa sistemul turcesc, cetatea Braila avea un aspect falnic, impunator; bine aparata si bine aprovizionata, ea putea rezista si unui asediu indelungat.

Orasul se intindea in stanga cetatii, cum priveai de pe Dunare. El era, dupa parerea aceluiasi Langeron: „mare si mai bine construit decat celelalte orase turcesti". Se gasesc aici, adauga el: „o mare multime de case spatioase si agreabile vederii". O suma dintre aceste case erau acoperite acum cu olane galbui, dupa obiceiul turcesc si aveau stresini late, ca sa nu atinga nici ploaia, nici razele fierbinti ale soarelui de vara, peretii scunzi. Se mai pot vedea si astazi cateva asemenea case, cum e, de pilda, aceea de pe strada Justitiei (intre strada Calarasi si faleza Dunarii).

La orasenii turci mai pricopsiti, tavanele odailor erau din lemn lucrat frumos, in forma de rozeta; un asemenea tavan se poate vedea la muzeul de istorie al orasului. In timpul ridicarii planului cetatii, in 1790, de catre capitanul von Vermatti, orasul avea 2580 de case , ceea ce, admitand cate cinci locuitori de casa, aceasta cifra constituie un minim, da un numar de 12900 de locuitori; in realitate, socotind si pe flotanti, destul de numerosi in porturi, si pe cei nedeclarati, din motive fiscale, iarasi numerosi, se crede ca cifra locuitorilor depasea 15000. In afara de cetate, noii stapanitori ai orasului au ridicat si lacasuri de rugaciune, in legea lor, adica meceturi si geamii. Vechile vederi ale orasului arata mai multe minarete, deci implica existenta mai multor lacasuri, in diferite cartiere sau mahalale. Cladirea uneia singure s-a pastrat pana astazi, dar transformata in biserica ortodoxa: este biserica Sf. Arhangheli, din centrul orasului (in piata V. I. Lenin). De forma patrata reproducand tipul mecetului mahomedan, ea a fost ridicata, probabil, in primii ani ai stapanirii turcesti si reparats, restaurata ulterior. Prefacerea ei in biserica ortodoxa a avut loc indata dupa reintrarea orasului sub stapanirea romaneasca 1829. Un mecet a existat si in cuprinsul cetatii propriu-zise, adica in spatiul inchis de a treia incinta: urmele lui nu se mai vad insa.

Indata dupa constituirea cetatii Brailei a urmat si infiintarea raialei sale. Se intelegea, la noi, prin acest termen teritoriul inconjurator, cuprinzand mai multe sate din care urma sa fie aprovizionata cetatea si ai caror locuitori trebuiau sa presteze muncile; caraturi de tot soiul, reparatii, etc. Anul infiintarii raialei este considerat 1542. Intr-adevar, atunci cand dupa redobandirea raialelor de catre Tara Romaneasca, prin tratatul de la Adrianopol, s-a constituit o comisie spre a cerceta drepturile fostilor proprietari de misii din cuprinsul acestor raiale, concluzia comisiei a fost potrivit comunicarii pe care o face generalul Kiseleff la 10 februarie 1832 sfatului administrativ, deci consiliului de ministri de atunci, ca se va tine seama numai de cererile acelor propietari care au:"documenturi date pana la anul 1542". Ceea ce inseamna ca se considera acest an drept anul infiintarii raialei.

Raiaua Brailei a fost cea mai intinsa din cele trei raiale infiintate pe pamantul Tarii Romanesti, mai mare decat raiaua Giurgiului si mult mai mare decat cea a Turnului. Ea cuprindea, potrivit indicatiilor secretarului domnesc Sulzer din vremea lui Alexandru Ipsilanti (1774-1782), 55 de sate si silisti, in timp ce raiaua Giurgiului avea vreo 35 de sate, iar aceea a Turnului numai 3. Aceeasi cifra de 55 de sate si silisti o gasim si in descrierea Tarii Romanesti facuta de generalul Baur, in timpul ocupatiei rusesti din 1768-1774. Numarul satelor varia insa in raport cu vicisitudinile vremii, el se micsora in vreme de razboi, din cauza distrugerilor si pradaciunilor, pentru ca, apoi, sa sporeasca iarasi. Astfel, de pilda, in harta raialei, ridicata de ofiterii ausrtieci in 1789, in timpul razboiului ruso – austriaco - turc, gasim numai 35 de sate si silisti.

Hotarul raialei Brailei era format inspre rasarit de albia Dunarii Vechi si de Dunare pana la confluenta cu Siretul; inspre miazanoapte de albia Siretului pana la un punct situat la vest de satul moldovean Sardarul; spre apus, adica spre Tara Romaneasca, hotarul era o linie conventionala, care, pornind de la Siret, de la punctul indicat, mergea mai intai spre miazazi pana in dreptul satului Baldovinesti, care ramanea in raia, apoi pe langa satele Hagi Capitan, Cazasu si Ismin inspre apus, la movilele Gemenile, de aici, prin Movila Ciutacului si Movila Sapata, raspundea la satul Silistraru care apartinea raialei, apoi, pe la vest de satul Osmanul sau Osman-Aga si de satul Tampu, ajungea la marele sat de mai tarziu Odaia Vizirului, care ramanea in raia, in timp ce cele „Cinci Gorgane" apartineau Tarii Romanesti, pentru ca de aici, mergand spre rasarit, prin Movila Calului si prin movila satului Cuptoarele, taind apoi Dunarea, sa raspunda la Dunarea Veche, in dreptul satului Boul, care ramanea Tarii Romanesti .

Acest hotar n-a ramas insa statornic; turcii au cautat in mai multe randuri sa-si intinda stapanirea spre apus si miazazi, incalcand pamantul tarii. Si a trebuit ca domnii, in repetate randuri, sa intervina la Poarta, cu jalbe si cu bani grei, pentru ca hotarul sa fie restabilit. Asa au facut Alexandru al II-lea (1568-1577) si fiul sau Mihnea Turcitul (1577-1583, 1585-1591), asa Antonie Voda din Popesti (1669-1672). Pe vremea lui Constantin Brancoveanu constatam ca se percepe, in februarie 1695, dajdia pentru hotarul Brailei, in valoare de 8845 de taleri: era o dare care a servit, dupa toate probabilitatile, la plata cheltuielilor facute cu prilejul cercetarii si restabilirii hotarului raialei. O noua cotropire a avut loc la inceputul epocii fanariote, cand a izbucnit razboiul turco - austriac, in 1716.

Dupa ce domnul Tarii Romanesti, Nicolae Mavrocordat, a fost luat prizonier de austrieci, si pana sa vina in scaun fratele sau Ioan Mavrocordat, turcii din raia s-au folosit de prilej si si-au intins stapanirea; acelasi lucru l-au facut si turcii de la Silistra, cotropind balta Borcei. A incercat Ioan Mavrocordat, in scurta lui domnie (1716-1719), sa restabileasca vechea situatie, dar n-a izbutit; abia dupa ce s-a reintors in scaun Nicolae Mavrocordat (1719-1730), a putut fi readus la loc hotarul. Stim faptele din povestirea, detaliata si expresiva, a cronicii lui Radu Popescu. Iata cum infatiseaza ea aceste fapte: „turcii, braileanii si darstoreanii trecusera hotarele tarii care le tinea, tara d-inceput si sa tindea braileanii pana la orasul Flocii, pe balta in sus, si despre Ramnic si Buzau sa tindea pana in apa Buzaului, de stapania pamantul si satele si pusese subasi prin sate si scaune pe balta de lua vama din toate ceale de esa din balti si lua dijme dupe mosiile tarii…Ci s-a facuse un lucru foarte rau, carele sa incepusa din zilele lui Ioan Voda. Si au nevoit Ioan Voda ca sa ispraveasca acest lucru despre imparatie, ca sa izgoneasca subasii si sa sparga satele de pe baltile si se ramaie hotarale iarasi precum au fost din veac, dara n-au putut. Iara domnul Nicolae Voda, viind domn in urma fratine-sau, avand si credinta si voe vegheata de la turci si puind nevointa cu toata inima (macar ca si cu cheltuiala, ca la turci) au ispravit precum i-au fost pofta inimii, ca au adus porunca tare de la imparatiie la braileni, la darstoreani, la nazar, ca sa-si ridice stapanirea dupe pamantul Tarii Romanesti si sa stie numai pana in hotarele ceale batrane, ce au tinut cei de demult. Care porunca viindu-le, intr-alt chip n-au avut cum face, ci au lasat pamanturile tarii si au tinut dupe cum au tinut acei mai denainte si au ramas tara odihnita de aceasta". O pricina de discutie intre domnul Tarii Romanesti si administratorul raialei Brailei, acesta din urma purta titlul de nazar, a format-o mosia de margine a raialel numita Odaia Vizirului sau Casla Vizirului, pe locul de astazi al comunei Vizirul. Aceasta mosie, daruita la un moment dat de imparatie unui vizir, de aici numele, ajunsese apoi proprietatea unei sultane si era administrata de ea prin bostangii, un soi de ostasi dregatori turci care se ocupau de gradinile si domeniile imparatesti. Cu vremea, gratie protectiei de care se bucura mosia, se stransesera aici o sumedenie de tarani fugiti din judetele invecinate, sustragandu-se de la plata birului domnesc; bostangiii, pe de alta parte, provocau multe neoranduieli in aceleasi judete invecinate. Pentru a curma aceasta stare de lucruri, voievodul Scarlat Ghica (august 1765-decembrie 1766) oferi sultanei suma de 25000 de lei anual si lua sub administrarea sa mosia. Aceeasi operatie a facut mai tarziu si voievodul Alexandru Ipsilanti (1774, dupa 26 septembrie-1775).

Cu toate ca pierdu-se o mare parte si cea mai bogata a teritoriului sau, inclusiv resedinta, judetul a continuat sa existe si sa figureze in actele cancelariei domnesti. Cea dintai mentiune in acest sens o gasim indata dupa constituirea raialei, in documentul din 17 septembrie 1543, prin care voievodul Radu Paisie (1535-1545) intareste vechiul asezamsnt ca de episcopia Buzaului sa asculte: „judetul Buzau si judetul Ramnicul Sarat si judetul Braila si judetul Sacuieni, aceste patru judete, cu toata hirotonisirea preoteasca si bisericeasca". Peste aproape o jumatate de secol, la 12 iulie 1584 voievodul Petru Cercel (1583-1585) intareste dreptul episcopului de Buzau , pastorea pe atunci vestitul Luca din Cipru, „sa ia dijma de la preotii din sat din judetul Brailei pentru branza si pentru stupi, cum a fost legea veche de mai inainte vreme". Timp de aproape saizeci de ani, asadar, dupa constituirea raialei Brailei, judetul cu acelasi nume continua sa existe si sa fie mentionat in actele domnesti, in scriptele cancelariei. Dupa aceea insa, pe vremea lui Matei Basarab, constatam o schimbare: judetul Braila nu mai apare ca o entitate deosebita, de sine statatoare, ca pana atunci, ci este contopit cu judetul Ramnicu Sarat. Asa il gasim in documentul din 6 mai 1646 referitor la satul Bordesti din „judetul Ramnicul Sarat si Braila". Aceasta contopire, facuta, desigur, din considerente economice, partea ramasa din judetul Braila sub autoritatea domneasca era prea mica si nu justifica cheltuiala legata de conducerea unui judet, nu este un caz izolat. La fel s-a procedat si cu alte judete mici, atat in Muntenia cat si in Moldova. Totusi amintirea vechiului judet, de sine statator, se mai pastra inca si nu numai in Tara Romaneasca, dar si in Moldova. Iata ce se scrie despre el in lucrarea cronicarului Miron Costin, Descrierea Tarii Moldovei si a Tarii Romanesti: „Tinutul Braila, de asemenea pe Dunare".

Dincolo de Siret, nu departe de Galatii Moldovei, este un oras cu acelasi nume, cu un castel de zid. Muntenii mai stapanesc inca o parte a acestui tinut." Judetul Braila se va reinfiinta temporar, in timpul razboiului ruso - turc din 1806-1812, sub ocupatia ruseasca; el va avea atunci drept carmuitori doi ispravnici, intocmai ca si celelalte judete muntene; la 3 februarie 1811, acesti ispravnici erau serdarul Scarlat Cerchez si slugerul Iancu Fotino. In ceea ce priveste autoritatea tutelara, cetatea si raiaua Brailei depindeau de sangiacatul de Silistra; tot de aceasta depindeau si Chilia si Cetatea Alba, in timp ce Giurgiul si Turnul erau sub autoritatea sangeacatului de Nicopole.

Brailei i s-a acordat de la inceput din primii ani de dupa eliberare o deosebita atentie de catre guvernul tarii data fiind insemnatatea ei economica. Tratatul de la Adrianopol(2/14 septembrie 1829) prin care se incheia razboiul ruso - turc, prevedea, prin articolul V si prin actul deosebit privind Tara Romaneasca si Moldova, act dezvoltator al numitului articol si partea integranta a tratatului, ca cetatile turcesti de pe malul stang al Dunarii impreuna cu insulele din spre acest mal vor fi inapoiate Tarii Romanesti, hotarul fata de Imperiul Otoman urmand a fi talvegul Dunarii, adica linia de maxima adancime a ei. In consecinta, Braila reveni, dupa o intrerupere de 289 de ani, sub stapanirea politica romaneasca; sub raportul economic si etnic am vazut ca nu incetase nici o clipa caracterul ei romanesc. Operatiunile de demilitarizare a granitei Dunarii au inceput de la 29 martie 1830, prin instituirea comisiei respective; lucrarile ei durara pana la 8 octombrie acelasi an.

Acum se reinfiinteaza si judetul Braila, avand doua plasi: Vadenii, cu 20 de sate si Balta cu 38. Primul ispravnic al noului judet a fost serdarul Grigore Tautu. Se institui de asemenea, domeniul Brailei, cuprinzand teritoriul fostei raiale, teritoriu mai mic decat acela al judetului. In aprilie 1831, se publicau dispozitiile luate de Obsteasca Adunare cu privire la organizarea acestui domeniu, organizare care avea in vedere: 1)mosiile domeniului; 2)pescuitul pe Dunare; 3)"ostroavele din sanalul Dunarii". Se urmarea si colonizarea domeniului cu locuitori care ar dori sa se aseze aici, romani sau straini. Precizarea pe teren a vechilor hotare, tinandu-se seama si de eventualele revendicari ale fostilor stapani de mosii.

Factorul care a contribuit in cel mai inalt grad la dezvoltarea Brailei, dupa 1829, a fost libertatea comertului pe Dunare si mare, prevazuta de unul din articolele tratatului de la Adrianopol. Aceasta libertate face ca marfurile Brailei si in primul rand granele, produsele animaliere, sarea, sa poata fi vandute oricui, si anume acelora care ofera preturile cele mai bune. De acum se termina monopolul turcesc, obligatia de a aproviziona Imperiul otoman, in special capitala si armata lui. Rezultatul acestei miscari comerciale este dezvoltarea tot mai accentuata a portului si a orasului Braila. Acest lucru este observat si de straini: consulul francez Minaut subliniaza la 18 septembrie 1834, „miscarea acestor doua porturi, a caror importanta, in special a Brailei, creste in fiecare zi si care tind sa ia o dezvoltare realmente considerabila .

Inca de la 10 mai 1830, locotenent - colonelul G. Riniviev prezenta planul viitorului oras, plan cu un mare bulevard de centura, in forma de arc de cerc, el forma limita orasului, precum si strazi regulate, drepte, apoi piete si amplasamente pentru viitoarele institutii municipale. In acelasi an colonelul Nilson intocmea planurile pentru numitele institutii, impreuna cu devizele corespunzatoare. Ele erau inaintate, la 6 februarie 1831, divanului tarii de catre generalul Kiseleff. Planul lui Riniev nu fu gasit insa satisfacator, de altfel unii locuitori, cu prilejul ridicarii diferitelor binale, nu tinusera seama de prevederile lui , asa incat, la 6 ianuarie 1834, capitanul baron R. de Borroczyn e insarcinat cu ridicarea unui nou plan, „cu cea mai perfecta exactitate", plan care, definitivat, sa fie adus apoi la cunostinta cetatenilor spre a i se conforma pe viitor. Borroczyn executa intr-adevar noul plan si, impreuna cu un memoriu explicativ, il prezenta, la 14 ianuarie 1835, spre a fi supus aprobarii domnesti. Se aduceau prin acest nou plan, care tinea seama totusi de cel vechi, o serie de rectificari si imbunatatiri strazilor, pietelor si locurilor destinate cladirilor publice. Principalele imbunatatiri priveau cele doua coborasuri spre port, piata cea mare din mijlocul orasului, o noua piata situata in apropiere de calea Silistrei, amplasarea carantinei, a unei cazarmi si a unei scoli, deschiderea de noi strazi, alinierea unora vechi si desfiintarea catorva strazi rau trasate. Locul fostei cetati urma sa fie nivelat la inaltimea terenului inconjurator. Viitoarele cladiri trebuiau sa fie construite numai in conformitate cu planul prezent, in piata cea mare a orasului, casele urmau sa fie exclusiv din caramida si cu o fatada anume .

Pentru a atrage noii locuitori, se hotaraste parcelarea intinselor locuri virane, inclusiv locul fostei cetati si vanzarea lor la preturi modice. Existau trei categorii de parcele: prima categorie care se vindea cu 4 lei sau piastri stanjenul patrat , a doua categorie cu 2 lei si a treia cu 1 leu. Suprafetele disponibile totalizau 40 000 stanjeni patrati pentru prima categorie, 130 000 pentru cea de - a doua si 100 000 pentru cea de-a treia.

Armatorii bineinteles ca nu au putut lipsi, unii dintre ei au cumparat cu gandul de a vinde mai tarziu mai multe parcele . Si desi pretul era atat de redus, totusi o seama dintre cumparatori nu-l achitara, iar altii nu ridicara imobilele la care, potrivit regulamentului, erau indatorati. Asa incat, la 18 august 1831, se lua hotararea ca acelora care pana la 1 iulie 1832 nu vor achita pretul convenit, sa li se retraga terenul si sa fie vandut altora. Masura nu se aplica insa sau nu se aplica integral, deoarece, in ianuarie 1834, mai erau inca restantieri in ceea ce priveste obligatia de a construi . Dupa aceste parcele, administratia orasului urma sa incaseze 520 0000 de lei, din care 290 000 reprezentau, la 7 ianuarie 1834, valoarea celor vandute deja .

Paralel cu constructiile particularilor, se incepura o serie de lucrari si constructii publice. In 1832, s-a pavat cu piatra o parte a pietei centrale, se aliniara o seama de strazi sau ulite si se asezara felinare pe toate, se muta, din cauza mirosului, pescaria din fata portului, intr-o latura a lui, se astupara circa 3000 de gropi care servisera, sub turci, ca depozite de grane, se infiinta, intr-o cladire cumparata anume, spitalul militar. In anul urmator, se amenaja drumul ce cobora in port pe langa carantina, tot in 1832, in februarie, marele vistier Al. Villara propune ca: "pe fiecare an, sa se deosibeasca o suma de bani hotarata, pe seama casei de rezerva, pentru facerea unui port cum se cade la schela Brailei. Cu acest capital sa se pregateasca din vreme materialurile trebuincioase si, dupa plan mestesugit si doveditor de un simtitor folos al Statului, in curgere de vreo cativa ani sa se savarseasca portul, intru aceeasi asemanare cu alte porturi europinesti ". Urmeaza, in 1835, alegerea locurilor, dincolo de vechiul sant al cetatii, pe care aveau sa se ridice cazarma militiei si temnita. Se infrumuseteaza gradina publica, numita „Belvedere" din cauza privelistii admirabile spre Dunare, balta si Muntii Macinului, si se ingriji monumentul ridicat in amintirea campaniei din 1828-1829. In 1836, incepura studiile pentru construirea cheiurilor portului, cu aceasta lucrare fiind insarcinat colonelul Blaremberg, cumnatul domnului Alexandru Ghica, acesta consulta un specialist strain.

In 1839, orasul se intinsese dincolo de fostul sant al cetatii, existau acum, asa cum aflam dintr-o adresa din 17 martie a vistieriei catre Departamentul Internelor, „foburguri", ele insa nu erau asimilate orasului, nu beneficiau, de pilda, de regimul de porto-franco, care inceta la bariere, adica la fostul sant, ci erau considerate ca „sate". Pe langa foburguri, erau si doua sate situate pe izlazul orasului, izlaz ce fusese marit cu 1 500 pogoane: Iarba Dulce si Piscul Brailii.

Organizarea orasului Braila a fost cea prevazuta in genere pentu orase de catre Regulamentul Organic. Organul carmuitor se numea „maghistrat" si se alcatuia din patru „madulari" sau membrii, dintre care unul era presedinte, iar altul casier. In 1833, gasim ca presedinte al maghistratului pe Panait Rubin, dintr-o veche familie braileana, al carei nume a fost dat astazi strazii unde-si avea asezarea, iar ca membri pe polcovnicul Ioan, pe Matache Paraschivescu si pe Grigore Ahtaru.

In fruntea politiei era un „polit - maister", numit mai tarziu „politai". Suprafata orasului propriu - zis, pana la fostul sant al cetatii, se impartea in mai multe „vapseli" sau culori, corespunzand „sectoarelor" ulterioare sau raioanelor de strazi din Bucuresti. La 5 aprilie 1840, un Dumitru Ghiorghiu se plange domnului ca in februarie 1834 i s-a dat de catre maghistrat „locu’ de casa intr - acest oras Braila, stanjeni 72, in mahalaua vapsao rosie no. 260", pe care a cladit pravalie si locuinta, iar acum vor sa-i taie locul. Paralel cu impartirea oficiala, in culori, se pastrau insa si numirile vechilor mahalale. E amintita astfel, intr-o jalba din 29 septembrie 1840 a unui Chircov Mirigi, „mahalaua armeneasca, unde numitul avea o casa supusa daramarii din cauza alinierii ulitei ce mergea catre biserica armeneasca". Catagrafia din 1837 constata ca pe langa aceasta mahala armeneasca, si pe cea a „Bisericii Vechi" cu cel mai mare numar de contribuabili precum si „mahalaua Belvederului", un nume nou de dupa 1828. Hotararile maghistratului, potrivit articolului 38 al Regulamentului Organic, trebuiau sa fie aprobate insa mai intai de catre „ocarmuitorul" judetului, ocarmuitor corespunzand parcalabului de alta data sau prefectului de mai tarziu. Numai dupa aceasta aprobare ele deveneau obligatorii, executarea lor fiind in grija polit - maiestrului. Ocarmuitorul avea si dreptul sa intervina daca i se parea ca o hotarare a maghistratului este „impotriva intereselor orasului" raportand totodata despre aceasta marii vornicii. Asa se explica rolul important pe care il avea de fapt si de drept, in ce priveste gospodarirea orasului carmuitorul judetului.

De la unii din negustorii si meseriasii Brailei isi trag numele cateva strazi ale orasului. Gasim astfel in planurile vechi ale lui din prima jumatate a secolului al XIX-lea, strada Brasoveni, dupa negustorii romani din Scheii Brasovului asezati in Braila si vanzand marfa numita „brasovenie" (obiecte de metal, tesaturi, palarii, lazi brasovenesti etc.). O alta strada se numea Cojocari, deoarece aici locuiau cojocarii. O a treia Cavafi, dupa cei ce faceau incaltamintea de rand iar o a patra Zidari. Dezvoltarea economica a Brailei din perioada 1829-1848 a avut drept urmare o crestere de proportie a populatiei. La vechiul nucleu care dupa cum am aratat continuase sa traiasca in Braila sub stapanirea turceasca s-au adaugat o serie intreaga de tarani romani veniti din satele raialei, continuand un proces ce a avut loc necontenit in perioada 1540-1828. Catagrafiile ilustreaza, de altfel, acest proces printre locuitorii din „mahalaua ot poarta cea mare, cei veniti de prin satele raielii" este si „unchiasul" mijlocas, deci de stare materiala de mijloc. Acest aflux rural este procesul obisnuit in toate orasele noastre , si nu numai ci si in toata lumea. La romanii veniti din satele Munteniei, in primul rand si in fosta raia si din judetele limitrofe: Ramnicul Sarat, Buzau, Ialomita, s-au adaugat romanii din Transilvania, in special din Brasov si Sacele, o parte negustori iar cealalta parte mocani veniti cu oile din randurile acestor transilvaneni, mocani si negustori, s-au ridicat, cu vremea familii ca „Perlea, Grozea, Pantu, Sassu, Grosu, Moldovanu" care au jucat un rol important atat in viata economica, politica si culturala a Brailei cat si a tarii. Dupa cum se vede, in perioada 1829-1848 ca si mai inainte de altfel Braila a avut aidoma tuturor marilor porturi, o populatie amestecata.

Pe langa romanii majoritari alcatuiti din reprezentanti ai diverselor ramuri ale entitatilor etnice au fost si straini de tot felul. Treptat, insa, o buna parte a acestora se asimileaza topindu-se in masa autohtona. Pentru apararea intereselor atat a conationalilor sai stabiliti in Braila cat si a celor in trecere precum si a echipajelor si marfurilor sosite cu navele, diferite state europene , au infiintat aici posturi de vice consuli, depinzand de consulii generali din Bucuresti. Inceputul l-a facut Anglia in 1835 si rezultatul a fost ca de indata, numarul supusilor englezi din Braila a sporit considerabil. Inca de la 28 ianuarie stil nou 1835 existatu 22 de asemenea supusi recrutati din randul bulgarilor si care obtinuse patentele lor de la consulul general din capitala. Exemplul Angliei a fost urmat de celelalte state europene, si rand pe rand, Austria, Rusia, Grecia si Piemontul au infiintat si ele viceconsulate in Braila. In anul 1837, nu mai putin de 405 locuitori ai orasului devenisera suditi sau supusi straini . Evenimentele politice esentiale din Braila in rastimpul 1829-1848 au fost cele trei miscari din anii 1841-1842 si 1843, care au reprezentat in fond, continuari ale Eteriei din 1821, urmarind ca scop final eliberarea crestinilor din Penisula Balcanica de sub dominatia turceasca in primul rand, eliberarea bulgarilor.

Faptul ca Braila a avut conducatori destoinici ca Slatineanu si colonelul Jacobson, de origine straina dar care se identifica deplin cu interesele si nevoile orasului, face ca dezvoltarea orasului si portului sa aiba un avant deosebit in perioada 1830-1848. Numarul vaselor care vin la Braila incep sa intreaca pe acela al Galatilor. Daca in 1831 sosesc in acest din urma port 185 de vase fata de 111 in Braila, in 1832 raportul se schimba 186 fata de 486. Francezul Bois le Comte observa in 1834 ca daca Galatii sunt, ca asezare mai mari decat Braila, in schimb progresele ultimei sunt mai repezi.

Aflata intermitent sub ocupatie turceasca, asezarea a fost pe rand supusa asediului de catre Walerand de Wavrin (1445), Stefan cel Mare, care a si ars-o in 1470, Ioan Voda cel Cumplit (1574). In 1595, are loc eliberarea Brailei de sub turci de catre ostile lui Mihai Viteazul. Acest voievod construieste in oras o biserica cu hramul Sfantul Nicolae. Urmeaza Mihnea al III-lea, care, in 1658, loveste garnizoana otomana din raiaua Brailei.

Intervalul 1711 - 1812 inseamna un veac de razboaie purtate intre rusi-turci si austrieci peste trupul tarilor romane. In calea rautatilor, Braila este mereu lovita, arsa, refacuta. Epoca se incheie cu Pacea de la Adrianopol (2 septembrie (pe stil vechi) 1829), cand Braila revine la Tara Romaneasca, dupa aproape trei secole.
Istoria moderna

Perioada care a urmat din secolul al XIX-lea a fost infloritoare pentru oras, care cunoaste multe modificari si realizari: pavaj si felinare pe strazi, farmacii, statie meteo, spital militar, dobandirea statutului de oras porto-franco in 1836, parcul Belvedere, infiintarea unor tipografii, a unei banci, a unei cazarme si a unui teatru, deschiderea unei scoli de fete, a unui gimnaziu si construirea docurilor, a cailor ferate si a mai multor fabrici. In 1888 s-a utilizat aici pentru prima data in tara betonul armat. In primul an al noului secol au fost introduse tramvaiul si becul electric. Se dezvolta puternic invatamantul si cultura sistemul bancar, sustinute de comertul infloritor. Dupa ocupatia din primul razboi mondial, se pune in 1927 temelia Palatului Agriculturii, iar trei ani mai tarziu populatia asezarii a ajuns la 68.310 locuitori. In aceasta perioada la Braila se stabilea pretul cerealelor in Europa, la Bursa Agricola.

Braila

Semnaleaza o problema