Cauta:   

 

 
Din aceeasi categorie

 
  Heinrich Schliemann si Tezaurul din Troia
1.306 vizite - 0 comentarii
adaugat de copa
 
  Marea calatorie a lui Ramses al II-lea
25 vizite - 0 comentarii
adaugat de Cozana
 
  Istoria Irlandei - Cucerirea
847 vizite - 0 comentarii
adaugat de Cozana
 
  Povestea lui "Google" HD
579 vizite - 0 comentarii
adaugat de zizi
 
  6. Povestea Indiei - un uimitor documentar BBC
3.061 vizite - 0 comentarii
adaugat de charles
 
  5. Povestea Indiei - un uimitor documentar BBC
1.375 vizite - 0 comentarii
adaugat de charles
 
  2. Povestea Indiei - un uimitor documentar BBC
1.153 vizite - 0 comentarii
adaugat de charles
 
  3. Povestea Indiei - un uimitor documentar BBC
1.115 vizite - 0 comentarii
adaugat de charles
 
  4. Povestea Indiei - un uimitor documentar BBC
1.021 vizite - 0 comentarii
adaugat de charles
 
  Nazi : Conspiratia oculta
307 vizite - 0 comentarii
adaugat de Cozana
 
 
recomandam

 

complete_1

 

complete_1

 

complete_1

 

complete_1

 

 
 
AnuntulVideo >> Cultura >> Istorie
 

 

Povestea lui Heinrich Schliemann

 
 
 
 
 
Adaugat de Cozana 07.09.2018  Adauga la favorite 65 vizualizari

Nota film: 0 / 5 (0 voturi )
   
 
Nascut sarac, a adunat patru mari averi. Fara multa scoala, Heinrich Schliemann a invatat singur 17 limbi. Dar adevaratul sau triumf a venit tarziu in viata, cand le-a dovedit scepticilor din toata lumea ca povestirile lui Homer despre Razboiul Troian s-au bazat pe fapte.

Amintirile din copilarie ale lui Heinrich Schliemann sunt sumbre. Nascut in 1822 din parinti care se dispretuiau reciproc, a crescut printre taranii superstitiosi dintr-o obscura localitate germana de la frontiera cu Polonia. Mama sa a murit la alta nastere, cand el avea noua ani.

Severul, egoistul si nevoiasul sau tata, pastorul localitatii, a fost alungat din amvon din cauza ca era afemeiat. La 14 ani, Heinrich Schliemann a fost despartit de Minna, pe care o iubea din copilarie, si trimis sa inceapa o ucenicie umilitoare ca baiat de pravalie la un bacan.



Totusi, un episod din copilarie i-a ramas luminos in amintire. In serile aspre de iarna, pastorul isi incanta progeniturile spunandu-le povestiri din Iliada, celebra epopee a razboiului troian ramasa de la poetul grec Homer, care era orb. Copiii se infiorau de cele ce auzeau despre faptele eroice ale lui Hector si Ahile, despre intrigile zeilor si despre frumusetea Elenei, pentru care grecii au asediat cetatea Troiei.



Cand Heinrich a implinit sapte ani, tatal sau i-a daruit o istorie ilustrata a lumii, iar baiatul a cautat imediat Grecia Antica. N-a uitat niciodata ce a vazut atunci, intr-o gravura ce reprezenta Troia in flacari, Enea — semanand leit cu patimasul pastor — isi salva tatal. Baiatul a dorit sa afle mai mult despre gloria vechii Grecii.

Butoaiele care i-au schimbat viata
Convins ca destinul i-a indrumat pasii, la maturitate, Heinrich Schliemann credea ca un butoi plin cu cicoare l-a salvat de la corvoada vesnica in slujba bacanului. Cand, dupa ce se opintise ca sa ridice butoiul greu, a scuipat sange, a parasit ucenicia si a plecat la Hamburg, unde o vreme a urmat un curs de contabilitate. Convins ca America anului 1840 oferea posibilitatea realizarii unor mari averi, si-a vandut ceasul si s-a imbarcat pe un vapor pentru Venezuela.

Cand o puternica furtuna de decembrie a scufundat vasul si el s-a trezit gol in apa inghetata, inca un butoi providential si-a facut aparitia in viata lui Heinrich Schliemann. A plutit tinandu-se de el ore in sir, pana cand a fost reperat si urcat pe o pluta improvizata impreuna cu alti 13 supravietuitori. Grupul de nefericiti a reusit sa ajunga pe coasta olandeza, descoperind acolo ca doar bagajul lui Schliemann fusese impins de valuri pe plaja, intact, cu bunurile si hartiile lui in stare buna.


A profitat de ocazie si a gasit o slujba de contabil la Amsterdam. Hotarand sa nu cheltuiasca nimic pe distractii si pe femei, traia modest, folosindu-si timpul liber pentru studiu si antrenarea memoriei. In mai putin de un an, stapanea foarte bine olandeza, engleza, franceza, italiana si portugheza. Datorita noilor cunostinte, a ajuns intr-un post la o mare firma de import-export.



Dupa ce a invatat singur rusa — ca sa poata purta corespondenta intr-o limba pe care nimeni altcineva nu o intelegea — a fost rasplatit, la varsta de douazeci si cinci de ani, cu functia de reprezentant-sef al companiei la Sankt Petersburg.

Intrucat castiga mai multi bani decat si-ar fi putut ingadui vreodata sa viseze, putea, in fine, sa-i scrie Minnei si sa o ceara de sotie. Dar tatal fetei i-a raspuns ca tocmai se maritase cu un fermier. Tanarul om de afaceri priceput si cu un viitor extraordinar a fost distrus de aceasta veste.


In urmatorii ani, jelind pierderea Minnei, s-a cufundat in munca, asemenea unui posedat care cauta o cale de salvare. Cand un frate mai mic, care fugise in California si stransese o mica avere, a murit, Schliemann a decis sa preia mostenirea si sa o sporeasca.

A plecat la New York, apoi in Panama — unde, pe vremea aceea, nu se putea ajunge decat cu catarii — o calatorie in care a avut de infruntat aligatori, febra galbena si bande de talhari. Ajuns in California, a descoperit la Sacramento ca partenerul fratelui sau disparuse cu mostenire cu tot.

Spirit intreprinzator, Heinrich Schliemann a intrat in comertul cu pulbere de aur. In noua luni, a scapat cu bine din catastrofalul incendiu din San Francisco, a avut doua puternice accese de febra galbena si a reusit sa realizeze un profit de 400.000 de dolari. Poate pentru ca americanii i s-au parut grosolani, iar femeile lor neatragatoare, a decis sa se intoarca in Rusia.




De data aceasta, traversarea istmului Panama putea sa-i fie fatala. In timp ce el si restul grupului isi croiau drum sub o ploaie torentiala care nu se mai oprea, ghidul a disparut. Au fost nevoiti sa vaneze si sa se hraneasca doar cu carne cruda de iguane si serpi, si unii au murit de dizenterie sau de febra. Pierduti, infometati, agresivi, tovarasii de drum ai lui Heinrich Schliemann devenisera un pericol pentru el.

Statea treaz noapte de noapte, cu pumnalul si revolverul la indemana, pazindu-si lingourile de aur si politele, chiar si cand durerea provocata de cangrena ranii de la un picior era aproape de nesuportat. Dar a supravietuit.

Intors in Sankt-Petersburg, a luat o hotarare care avea sa-i aduca alti 17 ani de nefericire — casatoria lipsita de dragoste cu Ekaterina Lisin. Chiar daca el scria, in ajunul nuntii care a avut loc in octombrie 1852, ca este „o femeie foarte buna, simpla, desteapta si sensibila“, Ekaterinei, de fapt, nici nu-i pasa de el, chiar il dispretuia, incat sarmanul barbat indragostit putea sa-si iasa din minti.

In saptamanile de dupa noaptea nuntii, el si-a gasit iarasi refugiul in munca, facand o noua avere din comertul cu indigo. Chiar daca nefericita pereche a avut trei copii, Schliemann nu traia decat pentru afaceri, pentru speculatii si pentru riscurile pe care si le asuma acolo unde altii actionau cu mare prudenta.





Sase zile pe saptamana muncea din greu, dar duminica studia temeinic limba greaca. „Sunt fermecat de limba asta“, marturisea el plin de entuziasm. Depasind cu succes criza financiara internationala din 1857, Schliemann a descoperit pasiunea care ii lipsea in casnicie in calatoriile pe care le facea prin tarile la care visase — Grecia, Egipt, Palestina, India, China, Japonia.

Singur, derutat, mereu nesatisfacut si neimplinit, Heinrich Schliemann avea banii si libertatea de a incerca o schimbare — sa devina scriitor si sa se stabileasca la o mica ferma, sau sa devina student la Sorbona, in Paris. Intr-una dintre calatoriile sale in Statele Unite, a aflat ca in statul Indiana urma sa intre in vigoare o noua lege a divortului — care i-ar fi oferit calea de scapare din chingile casniciei sale. Lanseaza, la Indianapolis, o afacere profitabila cu amidon si intr-un an de zile devine cetatean american.


Schliemann continua sa fie nemultumit de viata sa. In vara anului 1868, a facut o noua incercare de a deveni arheolog, plecand in Ithaca si organizand acolo o mica expeditie neprofesionista menita sa dezgroape cetatea eroului sau, Ulise. A adunat tot felul de resturi stravechi, suficiente ca sa fie convins ca a dat peste dormitorul lui Ulise si al credincioasei sale Penelopa.

Asa cum avea sa se intample adesea, entuziasmul l-a dus la concluzii pripite, cu care altii nu erau de acord. A ajuns apoi pe campiile din jurul Constantinopolelui, unde traditia considera ca s-ar gasi cetatea mitica a Troiei.

Putinii care credeau in existenta cetatii descrise de Homer o plasau de obicei intr-un loc numit Bunarbasi, la 16 kilometri de Marea Egee. Bazandu-se pe evenimentele din Iliada, Schliemann a preferat o colina numita Isarlik, aflata mult mai aproape de tarm. Cu incapatanarea si energia care il caracterizau, a inceput sa bombardeze guvernul turc cu cereri pentru permisiunea de a incepe sapaturile.




Cu toate acestea, Heinrich Schliemann nu era atat de ocupat incat sa uite de problema vietii sale — gasirea propriei Penelope. Intors la Indianapolis pentru a intenta divortul de Ekaterina, a decis ca trebuia sa-si ia o sotie grecoaica.

I-a scris unui vechi prieten din Atena si i-a cerut fotografiile tuturor femeilor tinere, frumoase, cunoscatoare a creatiei lui Homer, lipsite de bani si dispuse sa-l iubeasca pe acela cu care s-ar casatori. Prietenul i-a propus-o pe Sofia Engastromenos, fiica de saptesprezece ani a unui negustor de postavuri din Atena.


La prima intalnire, prezumtivul sot a intrebat-o pe tanara daca i-ar placea sa plece intr-o lunga calatorie, daca stia data la care imparatul Hadrian vizitase Atena Antica si daca poate sa-i recite un pasaj din Homer, oricare. Fata a raspuns bine la toate intrebarile, dar onestitatea ei era gata-gata sa strice tot.

Cand Schliemann a intrebat-o de ce-ar vrea sa se marite cu el, tanara i-a raspuns: „Pentru ca parintii mi-au spus ca esti un om bogat.“ Magnatul finantelor a stat bosumflat zile in sir, ca un adolescent, dar Sofia a ramas prin preajma si a reusit sa isi dezvaluie marea sensibilitate si inteligenta nativa, calitati care vor face ca aceasta casnicie sa fie puternica, durabila si plina de afectiune.



Primele sapaturi ale lui Schliemann la Isarlik au fost un esec. Dupa ce cautatorii au sapat cateva santuri, proprietarii locali ai terenului i-au alungat, iar guvernul turc a continuat sa ramana surd la cererile insistente de a permite continuarea sapaturilor.

Aur din epoca bronzului
In urmatorii ani, Schliemann nu a incetat sa asalteze birocratia, dar a reluat si sapaturile, cu sau fara aprobare. Din cand in cand se retragea la Atena pentru a examina micile sale descoperiri. De cele mai multe ori, de fiecare data cand muncitorii infigeau lopata in pamant, sub privirile avide ale Sofiei si ale lui, nu ieseau la iveala decat relicve minore.


A patra expeditie se dovedi a fi hotaratoare. In 1873, Heinrich Schliemann a descoperit cele 10.000 de piese din aur care constituiau, credea el, comoara lui Priam, ultimul rege al Troiei. Fara sa tina cont de oficialii sau de paznicii turci, a transportat pe furis remarcabilul tezaur in Grecia, unde numeroasele rude ale Sofiei au ascuns in casele lor de la tara pretioasele pocaluri, diademe si bijuterii.

Schliemann a relatat totul intr-o carte, afirmand in fata scepticilor experti academici ca stravechea cetate descrisa de Homer a existat cu adevarat. Guvernul turc a fost, desigur, revoltat. Asa cum era de asteptat, Heinrich Schliemann a ramas ferm pe pozitii, sustinand ca salvase mostenirea Troiei din mainile talharilor de paznici si de birocrati.

In timp ce turcii intentau un proces intr-un tribunal grecesc, Schliemann incepea entuziast alte sapaturi, pentru ca nutrea de mult convingerea ca opiniile academice despre localizarea mormintelor regale de la Micene erau gresite.



Aceasta importanta cetate, ridicata pe culmea unui deal, fusese condusa de Agamemnon, cumnatul Elenei. Savantii credeau ca toate mormintele importante ar trebui sa fie dincolo de zidurile exterioare ale cetatii, dar intuitia lui Schliemann indica un loc langa zidurile interioare, nu departe de celebra Poarta a Leilor.

A dovedit in mod spectaculos ca avea dreptate. Sub supravegherea atenta a autoritatilor grecesti, el si Sofia au descoperit morminte care contineau minunate obiecte funerare din aur, inclusiv masti mortuare.

Ultimii zece ani din viata, Schliemann i-a trait multumit, alaturi de Sofia si copiii lor, intr-o casa din Atena proiectata sa semene cu palatele pe care le dezgropase. Savantii continuau sa dezbata pe marginea descoperirilor sale, dar ajunsese celebru in toata Europa.

In ciuda succesului, avea sa moara singur si aproape fara ingrijire medicala. S-a prabusit intr-o piata publica din Neapole, dar, pentru ca nu avea asupra lui nici bani, nici acte, spitalul nu-i dadu atentie, ca unuia care nu era in stare sa plateasca. Cand a fost gasit de doctorul sau, Schliemann era paralizat si nu mai putea vorbi.



A murit la 26 decembrie 1890, cu putin inainte de a implini 69 de ani. Vaduva indurerata a scris: „Am avut norocul divin sa patrund adanc sensul vietii. Ii datorez acest lucru iubitului meu sot, Henry“. Dupa ce a muncit din greu pentru a invinge imense obstacole, Heinrich Schliemann si-a implinit toate visurile — avere uriasa, faima durabila si dragostea unei femei remarcabile.


 

Semnaleaza o problema

 

* Nota: Filmele cu / fara subtitrare sunt preluate din youtube.com
  Introdu codul din imagine

Trimite

 
 
Afiseaza playlist (total video: 0)