Din aceeasi categorie
|
Zorii statului medieval Tara Romaneasca (I) 1.115 vizite - 0 comentarii adaugat de Cozana |
||||||||||||||||||
|
Unirile romanilor, ep 1 Mihai Viteazul si prima Unire 592 vizite - 0 comentarii adaugat de Cozana |
||||||||||||||||||
|
Castelul Peles de la Sinaia / interior 1.742 vizite - 0 comentarii adaugat de grisa |
||||||||||||||||||
|
Planul dacic care ne-a traversat istoria 1.000 vizite - 0 comentarii adaugat de Cozana |
||||||||||||||||||
|
Castelul Peles, Sinaia, Valea Prahovei, Muzeul Pelisor 1.689 vizite - 0 comentarii adaugat de grisa |
||||||||||||||||||
|
Enigmele asasinarii lui Nicolae Iorga 1.212 vizite - 0 comentarii adaugat de info |
||||||||||||||||||
|
Istoria bisericii Albe Bucuresti 836 vizite - 0 comentarii adaugat de Cozana |
||||||||||||||||||
|
Iasi - Pasaj Hala Centrala 1.087 vizite - 0 comentarii adaugat de Cozana |
||||||||||||||||||
|
Suedia-scurt istoric 1.204 vizite - 0 comentarii adaugat de Cozana |
||||||||||||||||||
|
Biserica Schitul Darvari 836 vizite - 0 comentarii adaugat de Cozana |
||||||||||||||||||
AnuntulVideo >>
Cultura >> Istorie
Vaccinul-istoric
| Adaugat de Cozana | 09.01.2017 |  Adauga
la favorite |
871 vizualizari Nota film: 0 / 5 (0 voturi ) |
|||||||||
Sterge
din favorite.Din cele mai vechi timpuri au existat incercari de a preveni bolile contagioase cu mortalitate ridicata, cum ar fi variola, cu o rata a mortalitatii de 30%. Intr-un text din jurul anului 1500 i.e.n., exista descrierea unui procedeu empiric de imunizare impotriva variolei (variolizarea), care ii este atribuit lui Dhanwantari, parintele medicinei vedice:
Se ia pe varful unei lantete lichidul pustulei si se fac intepaturi in brat, intre umar si cot, pana cand apare sangele; pe urma se amesteca lichidul cu sange, dupa care febra va aparea.
In secolul III i.e.n., in China si India se practica o metoda de variolizare, folosindu-se un fel de liofilizat primitiv: se luau cruste de la bolnavi, se macinau, si pulberea obtinuta se administra celor sanatosi prin insuflatie nazala. In Tibet, variolizarea se practica prin scarificare cu un manunchi de ace inmuiate in lichidul pustulos. Metoda s-a raspandit in Asia. In 1718, lady Mary Wortley Montague, sotia ambasadorului britanic in Imperiul Otoman, descrie un procedeu similar de variolizare a copiilor, utilizat in Turcia. Isi supune copilul acestui procedeu si se preocupa de popularizarea lui. Metoda de variolizare prin scarificare s-a raspandit in secolul XVIII in Europa si SUA. Variolizarea avea drept rezultat o infectie mai putin grava, cu o rata a mortalitatii de zece ori mai mica decat cea asociata infectiei naturale. Numarul de decese ca urmare a aplicarii acestui procedeu era totusi ridicat.
Si in Tarile Romane se practicau diferite metode preventive impotriva variolei. In Transilvania si Valahia se practica un procedeu numit ultuire (var. altuire, oltuire): se scaldau copiii nou-nascuti in lapte provenit de la vacile bolnave de variola vacilor, care aveau pe uger pustule de variola. In Banat se practica o metoda de variolizare care a fost descrisa de italianul Francesco Griselini, in lucrarea sa din anul 1780, Incercare de istorie politica si naturala a Banatului Timisoarei:
Acolo unde se stie ca in sat ori in vecinatate un copil ar avea varsatul cel bun, numit de romani „bubat al mare" sau eruptia cea mare, se cumpara de la mama, potrivit vechiului obicei, substanta secretata - de un creitar pentru un singur copil, de doi sau trei creitari daca trebuie inoculati mai multi copii. Mai intai se cerceteaza daca bubele sunt de natura buna ori rea, numite de romani „bubat al mic", adica eruptia cea mica. Daca se constata ca sunt de natura buna, o astfel de pustula este sparta cu un ac, iar substanta se stoarce intr-o cutiuta de lemn tare, anume confectionata in acest scop. Grabind acasa cu aceasta secretie, ea este administrata in mai multe feluri: fie ca se toarna pe partea cea mai carnoasa a bratului copilului care urmeaza a fi inoculat, frecandu-se cu o bucata de panza sparta, atata vreme pana ce portiunea se inroseste si se inflameaza, fie ca se produce o mica rana in acelasi loc si se varsa o picatura din otrava de bubat, legandu-se apoi rana cu o bucata de panza veche. Cu asta totul s-a terminat.
La sfarsitul secolului XVIII, pe cand era ucenicul unui chirurg de tara in Berkeley, Edward Jenner (1749 – 1823), observa ca mulgatoarele de la ferme, care se imbolnaveau de vaccina (variola vacilor, care produce o forma usoara de boala la om, limitata la o eruptie pustuloasa pe maini), nu se mai imbolnaveau ulterior de varsatul negru (variola umana). Jenner isi continua studiile medicale la Londra, sub indrumarea profesorului John Hunter. Se pare ca i-a vorbit profesorului sau despre observatiile sale, iar acesta i-ar fi replicat: Nu te gandi, Jenner, incearca! Se reintoarce in Berkeley pentru a practica medicina. In luna mai a anului 1796, la o ferma din imprejurimi izbucneste o epidemie de vaccina (variola vacilor). Si Jenner are ocazia sa experimenteze un procedeu empiric, asemanator cu variolizarea, dar folosind lichid din pustulele unei femei bolnave de variola vacilor. Pe 14 mai 1796, el face doua incizii mici in bratul unui baietel de 8 ani, James Phipps, peste care aplica puroi colectat dintr-o pustula a unei mulgatoare bolnave de variola vacilor. La locul inciziei s-a produs o pustula asemanatoare celei din variola, care s-a vindecat in scurt timp. Pentru a verifica eficienta procedurii, sase saptamani mai tarziu, pe 1 iulie, Jenner il infecteaza deliberat pe Phipps cu variola umana, dar Phipps nu face boala. Incurajat de acest rezultat, Jenner repeta experienta pe inca 8 copii, inclusiv fiul sau, obtinand acelasi efect. Intocmeste un raport, pe care il trimite la Royal Society. Raportul este respins, deoarece argumentatia este considerata insuficienta. Dupa mai multe experimente, Jenner isi completeaza lucrarea si o publica singur, sub titlul Ancheta asupra cauzelor si efectelor vaccinei variolei, o boala care a fost descoperita in unele comitate din vestul Angliei, in special in Gloucester, si cunoscuta sub denumirea de „variola vacilor".
Jenner a denumit vaccin substanta folosita pentru transmiterea variolei vacilor, dupa denumirea in limba latina a acestei boli (lat. vaccinia, derivat din lat. vacca - vaca). El a denumit vaccinare procedeul utilizat pentru protejare impotriva variolei. Lumea medicala, reticenta la inceput, a sfarsit prin a accepta metoda de vaccinare a medicului englez, care s-a extins rapid in Europa, desi cauza bolii ramanea necunoscuta. Cu toate acestea, vaccinarea a intampinat o serie de dificultati la inceputul secolului XIX, legate de ruperea lantului de propagare a vaccinului si de transmiterea sifilisului, ca urmare a vaccinarii prin metoda brat-la-brat. In 1805 se dezvolta o noua tehnica de producere a vaccinului (din piei de vite bolnave de variola vacilor), care inlatura pericolul contagiunii inter-umane cu alte boli. Aceasta tehnica inlocuieste treptat tehnica lui Jenner, vaccinarea brat-la-brat fiind interzisa in Anglia la sfarsitul secolului XIX.
In prima jumatate a secolului XIX vaccinarea ramane o metoda empirica, cu aplicabilitate limitata la o singura boala: variola. Abia in a doua jumatate a secolului XIX, fenomenul capata o explicatie stiintifica. In 1857, Louis Pasteur demonstreaza ca bolile infectioase sunt produse de microorganisme, care pot fi crescute si studiate. El formuleaza teoria germenilor patogeni in anul 1864. In 1876, Robert Koch descopera agentul etiologic al antraxului (Bacillus anthracis) si, in 1881, agentul TBC, (Mycobacterium tuberculosis). In 1880, Pasteur dovedeste ca se poate asigura protectie impotriva bolilor infectioase prin injectarea unor microorganisme atenuate in corp. Dupa cateva probe reusite pentru prevenirea holerei, antraxului si erizipelului porcin, in 1881, Pasteur, impreuna cu Emile Roux, reuseste sa prepare primul vaccin impotriva antraxului si, in 1885, primul vaccin impotriva rabiei, deschizand calea imunizarii active fundamentate stiintific. In semn de omagiu fata de Edward Jenner, Louis Pasteur propune ca numele de vaccinare sa fie extins la toate procedurile de protejare impotriva maladiilor prin inocularea unei substante externe.
Prin diversificarea vaccinurilor si extinderea metodelor de preparare si a gamei de boli acoperite, la sfarsitul secolului XIX apar primele programe nationale de vaccinare. In aceeasi perioada se descopera si prima metoda de imunizare pasiva, seroterapia. In 1890 Paul Ehrlich, Emil von Behring si Shibasaburo Kitasato reusesc sa foloseasca cu succes seruri imune contra difteriei si tetanosului. Acestor studii de imunizare pasiva prin seroterapie le vor urma programe de imunizare activa prin vaccinare.
In 1896, Pfeiffer si Kolle in Germania si Wright, in Anglia, concep primul vaccin pentru uz uman impotriva febrei tifoide. Wright evalueaza eficienta vaccinarii pe 2.835 voluntari din armata britanica. Rezultatele obtinute determina Armata Britanica sa ia decizia de a vaccina toate trupele care se imbarcau pentru Razboiul cu burii, din Africa de Sud (1899-1902). Dupa sfarsitul Primului Razboi Mondial, vaccinarea impotriva febrei tifoide, desi nu era obligatorie, a fost larg raspandita in Armata Britanica.
In secolului XX, tehnicile de imunizare cunosc un progres fara precedent. In 1908, Albert Calmette si veterinarul Camille Guerin incep sa lucreze la obtinerea unui vaccin impotriva tuberculozei, pornind de la un tip de Mycobacterium bovis patogen izolat dintr-o leziune de mastita tuberculoasa a unei vaci. Prin pasaje repetate pe animale (reinjectari) la fiecare 3 saptamani, timp de 13 ani, bacilul isi pierde virulenta, pastrandu-si insa capacitatea imunogena. Vaccinul antituberculos pentru uz uman, cu bacil tuberculos bovin atenuat, este introdus in practica medicala in anul 1921, sub denumirea de vaccin BCG (prescurtare de la bacilul atenuat, numit bacil Calmette-Guerin). Folosirea lui se extinde rapid. In 1930, la Lubeck se produce un accident de vaccinare de proportii: mor de tuberculoza 25% din cei 251 de copii vaccinati cu un lot de vaccin BCG contaminat accidental in laborator cu bacili tubesculosi virulenti. Accidentul postvaccinal este urmat de procesul Calmette, in care vaccinul BCG este incriminat initial drept cauza a deceselor. Eroarea este descoperita si vaccinul BCG este reabilitat.
In 1923, Alexander Glenny si Barbara Hopkins arata ca formolul poate fi utilizat pentru eliminarea virulentei toxinei difterice. In acelasi an, Gaston Ramon descopera ca produsul obtinut prin tratarea chimica a toxinei difterice cu formaldehida este lipsit de toxicitate, dar isi pastreaza puterea imunogena specifica. Vaccinurile obtinute prin acest procedeu chimic de eliminare a virulentei toxinelor sunt cunoscute sub numele de anatoxine (in tarile de limba engleza se foloseste denumirea de toxoizi). Primele vaccinuri cu anatoxina au fost introduse de Gaston Ramon: vaccinul antidifteric (1923) si vaccinul antitetanic (1927).
Dezvoltarea vaccinurilor impotriva febrei galbene (antiamarilice) a inceput cu izolarea, in 1927, a tipurilor Asibi si franceze. Initial s-au dezvoltat vaccinuri inactivate, care nu au oferit rezultatele asteptate. Ulterior s-au dezvoltat vaccinuri cu virus viu atenuat, care s-au dovedit eficiente.
In 1935, pornind de la un virus din tipul Nakayama izolat de la un pacient, s-a dezvoltat un vaccin impotriva encefalitei japoneze, pe creier de soareci nou-nascuti. Vaccinarea a avut ca rezultat scaderea numarului de cazuri de imbolnavire.
Dupa Al Doilea Razboi Mondial sunt descoperite si intra in uz cel putin 22 de vaccinuri. La sfarsitul anilor 1940 sunt disponibile primele vaccinuri impotriva tusei convulsive, boala numita si pertusis. Sunt vaccinuri celulare, la a caror elaborare se lucra din anii 1930. La sfarsitul secolului XX vor fi descoperite vaccinurile pertusis acelulare, cu mai putine riscuri si efecte secundare. In prezent exista tendinta, in tarile dezvoltate, ca vaccinul celular sa fie inlocuit cu vaccinul acelular.
Rujeola
In 1950, Koprowski testeaza pe om primul prototip de vaccin polio viu, dezvoltat pornind de la un tip viral de la soarece. Primul vaccin comercializat impotriva poliomielitei a fost insa vaccinul poliomielitic injectabil compus din virusi inactivati (VPI), descoperit de Jonas Salk. Vaccinul a fost dezvoltat pornind de la o tehnica de cultura a tesuturilor pusa la punct de John Enders, Thomas Weller si Frederick Robbins. La scurta vreme Albert Sabin introduce vaccinul poliomielitic oral constituit din tipuri virale atenuate (VPO). Mult mai avantajoase ca pret si mai usor de administrat, vaccinurile orale impotriva poliomielitei au larg fost folosite in campania OMS de eradicare a poliomielitei, permitand eradicarea poliomielitei in multe tari ale lumii.
In anul 1954, Enders si Peebles descopera virusul rujeolei (pojarului). Imediat dupa descoperirea virusului, Enders si colectivul sau demareaza cercetarea vizand producerea unui vaccin impotriva bolii. La sfarsitul anilor 1950 reusesc sa produca un vaccin cu virus rujeolos viu atenuat, dupa pasaje succesive ale tulpinii virale Edmonston B pe diferite culturi de celule. Catre jumatatea anilor 1960 apare un nou tip de vaccin, hiper-atenuat, premergator al vaccinurilor anti-rujeolice din zilele noastre. In prezent vaccinarea impotriva rujeolei (pojarului) se face cu vaccinuri vii atenuate, pentru producerea carora se foloseste una dintre cele 3 tulpini de virus rujeolos atenuat: tulpina Schwarz, tulpina Moraten si tulpina Edmonston Zagreb.
In 1982 apar primele vaccinuri eficiente impotriva hepatitei B, dezvoltate folosind antigen HBs colectat din plasma pacientilor cu infectii cronice. Ulterior s-au dezvoltat tehnologii recombinate pentru producerea antigenului HBs pe scara larga. Astazi se folosesc vaccinuri recombinate, produse prin inginerie genetica la preturi relativ reduse. Introducerea vaccinarii profilactice de masa impotriva hepatitei B a fost recomandata de OMS din 1991. In tarile in care vaccinarea a fost introdusa in programele nationale de imunizare, s-a inregistrat o scadere remarcabila a incidentei hepatitei B printre nou-nascuti, copii si adolescenti. Totusi, hepatita B ramane o problema majora de sanatate publica deoarece nu toate tarile au introdus vaccinarea obligatorie impotriva bolii.
In anii '90 au fost dezvoltate vaccinuri impotriva rotavirusurilor responsabile de unele gastroenterite infectioase, frecvente la sugari si copiii mici.
Se ia pe varful unei lantete lichidul pustulei si se fac intepaturi in brat, intre umar si cot, pana cand apare sangele; pe urma se amesteca lichidul cu sange, dupa care febra va aparea.
In secolul III i.e.n., in China si India se practica o metoda de variolizare, folosindu-se un fel de liofilizat primitiv: se luau cruste de la bolnavi, se macinau, si pulberea obtinuta se administra celor sanatosi prin insuflatie nazala. In Tibet, variolizarea se practica prin scarificare cu un manunchi de ace inmuiate in lichidul pustulos. Metoda s-a raspandit in Asia. In 1718, lady Mary Wortley Montague, sotia ambasadorului britanic in Imperiul Otoman, descrie un procedeu similar de variolizare a copiilor, utilizat in Turcia. Isi supune copilul acestui procedeu si se preocupa de popularizarea lui. Metoda de variolizare prin scarificare s-a raspandit in secolul XVIII in Europa si SUA. Variolizarea avea drept rezultat o infectie mai putin grava, cu o rata a mortalitatii de zece ori mai mica decat cea asociata infectiei naturale. Numarul de decese ca urmare a aplicarii acestui procedeu era totusi ridicat.
Si in Tarile Romane se practicau diferite metode preventive impotriva variolei. In Transilvania si Valahia se practica un procedeu numit ultuire (var. altuire, oltuire): se scaldau copiii nou-nascuti in lapte provenit de la vacile bolnave de variola vacilor, care aveau pe uger pustule de variola. In Banat se practica o metoda de variolizare care a fost descrisa de italianul Francesco Griselini, in lucrarea sa din anul 1780, Incercare de istorie politica si naturala a Banatului Timisoarei:
Acolo unde se stie ca in sat ori in vecinatate un copil ar avea varsatul cel bun, numit de romani „bubat al mare" sau eruptia cea mare, se cumpara de la mama, potrivit vechiului obicei, substanta secretata - de un creitar pentru un singur copil, de doi sau trei creitari daca trebuie inoculati mai multi copii. Mai intai se cerceteaza daca bubele sunt de natura buna ori rea, numite de romani „bubat al mic", adica eruptia cea mica. Daca se constata ca sunt de natura buna, o astfel de pustula este sparta cu un ac, iar substanta se stoarce intr-o cutiuta de lemn tare, anume confectionata in acest scop. Grabind acasa cu aceasta secretie, ea este administrata in mai multe feluri: fie ca se toarna pe partea cea mai carnoasa a bratului copilului care urmeaza a fi inoculat, frecandu-se cu o bucata de panza sparta, atata vreme pana ce portiunea se inroseste si se inflameaza, fie ca se produce o mica rana in acelasi loc si se varsa o picatura din otrava de bubat, legandu-se apoi rana cu o bucata de panza veche. Cu asta totul s-a terminat.
La sfarsitul secolului XVIII, pe cand era ucenicul unui chirurg de tara in Berkeley, Edward Jenner (1749 – 1823), observa ca mulgatoarele de la ferme, care se imbolnaveau de vaccina (variola vacilor, care produce o forma usoara de boala la om, limitata la o eruptie pustuloasa pe maini), nu se mai imbolnaveau ulterior de varsatul negru (variola umana). Jenner isi continua studiile medicale la Londra, sub indrumarea profesorului John Hunter. Se pare ca i-a vorbit profesorului sau despre observatiile sale, iar acesta i-ar fi replicat: Nu te gandi, Jenner, incearca! Se reintoarce in Berkeley pentru a practica medicina. In luna mai a anului 1796, la o ferma din imprejurimi izbucneste o epidemie de vaccina (variola vacilor). Si Jenner are ocazia sa experimenteze un procedeu empiric, asemanator cu variolizarea, dar folosind lichid din pustulele unei femei bolnave de variola vacilor. Pe 14 mai 1796, el face doua incizii mici in bratul unui baietel de 8 ani, James Phipps, peste care aplica puroi colectat dintr-o pustula a unei mulgatoare bolnave de variola vacilor. La locul inciziei s-a produs o pustula asemanatoare celei din variola, care s-a vindecat in scurt timp. Pentru a verifica eficienta procedurii, sase saptamani mai tarziu, pe 1 iulie, Jenner il infecteaza deliberat pe Phipps cu variola umana, dar Phipps nu face boala. Incurajat de acest rezultat, Jenner repeta experienta pe inca 8 copii, inclusiv fiul sau, obtinand acelasi efect. Intocmeste un raport, pe care il trimite la Royal Society. Raportul este respins, deoarece argumentatia este considerata insuficienta. Dupa mai multe experimente, Jenner isi completeaza lucrarea si o publica singur, sub titlul Ancheta asupra cauzelor si efectelor vaccinei variolei, o boala care a fost descoperita in unele comitate din vestul Angliei, in special in Gloucester, si cunoscuta sub denumirea de „variola vacilor".
Jenner a denumit vaccin substanta folosita pentru transmiterea variolei vacilor, dupa denumirea in limba latina a acestei boli (lat. vaccinia, derivat din lat. vacca - vaca). El a denumit vaccinare procedeul utilizat pentru protejare impotriva variolei. Lumea medicala, reticenta la inceput, a sfarsit prin a accepta metoda de vaccinare a medicului englez, care s-a extins rapid in Europa, desi cauza bolii ramanea necunoscuta. Cu toate acestea, vaccinarea a intampinat o serie de dificultati la inceputul secolului XIX, legate de ruperea lantului de propagare a vaccinului si de transmiterea sifilisului, ca urmare a vaccinarii prin metoda brat-la-brat. In 1805 se dezvolta o noua tehnica de producere a vaccinului (din piei de vite bolnave de variola vacilor), care inlatura pericolul contagiunii inter-umane cu alte boli. Aceasta tehnica inlocuieste treptat tehnica lui Jenner, vaccinarea brat-la-brat fiind interzisa in Anglia la sfarsitul secolului XIX.
In prima jumatate a secolului XIX vaccinarea ramane o metoda empirica, cu aplicabilitate limitata la o singura boala: variola. Abia in a doua jumatate a secolului XIX, fenomenul capata o explicatie stiintifica. In 1857, Louis Pasteur demonstreaza ca bolile infectioase sunt produse de microorganisme, care pot fi crescute si studiate. El formuleaza teoria germenilor patogeni in anul 1864. In 1876, Robert Koch descopera agentul etiologic al antraxului (Bacillus anthracis) si, in 1881, agentul TBC, (Mycobacterium tuberculosis). In 1880, Pasteur dovedeste ca se poate asigura protectie impotriva bolilor infectioase prin injectarea unor microorganisme atenuate in corp. Dupa cateva probe reusite pentru prevenirea holerei, antraxului si erizipelului porcin, in 1881, Pasteur, impreuna cu Emile Roux, reuseste sa prepare primul vaccin impotriva antraxului si, in 1885, primul vaccin impotriva rabiei, deschizand calea imunizarii active fundamentate stiintific. In semn de omagiu fata de Edward Jenner, Louis Pasteur propune ca numele de vaccinare sa fie extins la toate procedurile de protejare impotriva maladiilor prin inocularea unei substante externe.
Prin diversificarea vaccinurilor si extinderea metodelor de preparare si a gamei de boli acoperite, la sfarsitul secolului XIX apar primele programe nationale de vaccinare. In aceeasi perioada se descopera si prima metoda de imunizare pasiva, seroterapia. In 1890 Paul Ehrlich, Emil von Behring si Shibasaburo Kitasato reusesc sa foloseasca cu succes seruri imune contra difteriei si tetanosului. Acestor studii de imunizare pasiva prin seroterapie le vor urma programe de imunizare activa prin vaccinare.
In 1896, Pfeiffer si Kolle in Germania si Wright, in Anglia, concep primul vaccin pentru uz uman impotriva febrei tifoide. Wright evalueaza eficienta vaccinarii pe 2.835 voluntari din armata britanica. Rezultatele obtinute determina Armata Britanica sa ia decizia de a vaccina toate trupele care se imbarcau pentru Razboiul cu burii, din Africa de Sud (1899-1902). Dupa sfarsitul Primului Razboi Mondial, vaccinarea impotriva febrei tifoide, desi nu era obligatorie, a fost larg raspandita in Armata Britanica.
In secolului XX, tehnicile de imunizare cunosc un progres fara precedent. In 1908, Albert Calmette si veterinarul Camille Guerin incep sa lucreze la obtinerea unui vaccin impotriva tuberculozei, pornind de la un tip de Mycobacterium bovis patogen izolat dintr-o leziune de mastita tuberculoasa a unei vaci. Prin pasaje repetate pe animale (reinjectari) la fiecare 3 saptamani, timp de 13 ani, bacilul isi pierde virulenta, pastrandu-si insa capacitatea imunogena. Vaccinul antituberculos pentru uz uman, cu bacil tuberculos bovin atenuat, este introdus in practica medicala in anul 1921, sub denumirea de vaccin BCG (prescurtare de la bacilul atenuat, numit bacil Calmette-Guerin). Folosirea lui se extinde rapid. In 1930, la Lubeck se produce un accident de vaccinare de proportii: mor de tuberculoza 25% din cei 251 de copii vaccinati cu un lot de vaccin BCG contaminat accidental in laborator cu bacili tubesculosi virulenti. Accidentul postvaccinal este urmat de procesul Calmette, in care vaccinul BCG este incriminat initial drept cauza a deceselor. Eroarea este descoperita si vaccinul BCG este reabilitat.
In 1923, Alexander Glenny si Barbara Hopkins arata ca formolul poate fi utilizat pentru eliminarea virulentei toxinei difterice. In acelasi an, Gaston Ramon descopera ca produsul obtinut prin tratarea chimica a toxinei difterice cu formaldehida este lipsit de toxicitate, dar isi pastreaza puterea imunogena specifica. Vaccinurile obtinute prin acest procedeu chimic de eliminare a virulentei toxinelor sunt cunoscute sub numele de anatoxine (in tarile de limba engleza se foloseste denumirea de toxoizi). Primele vaccinuri cu anatoxina au fost introduse de Gaston Ramon: vaccinul antidifteric (1923) si vaccinul antitetanic (1927).
Dezvoltarea vaccinurilor impotriva febrei galbene (antiamarilice) a inceput cu izolarea, in 1927, a tipurilor Asibi si franceze. Initial s-au dezvoltat vaccinuri inactivate, care nu au oferit rezultatele asteptate. Ulterior s-au dezvoltat vaccinuri cu virus viu atenuat, care s-au dovedit eficiente.
In 1935, pornind de la un virus din tipul Nakayama izolat de la un pacient, s-a dezvoltat un vaccin impotriva encefalitei japoneze, pe creier de soareci nou-nascuti. Vaccinarea a avut ca rezultat scaderea numarului de cazuri de imbolnavire.
Dupa Al Doilea Razboi Mondial sunt descoperite si intra in uz cel putin 22 de vaccinuri. La sfarsitul anilor 1940 sunt disponibile primele vaccinuri impotriva tusei convulsive, boala numita si pertusis. Sunt vaccinuri celulare, la a caror elaborare se lucra din anii 1930. La sfarsitul secolului XX vor fi descoperite vaccinurile pertusis acelulare, cu mai putine riscuri si efecte secundare. In prezent exista tendinta, in tarile dezvoltate, ca vaccinul celular sa fie inlocuit cu vaccinul acelular.
Rujeola
In 1950, Koprowski testeaza pe om primul prototip de vaccin polio viu, dezvoltat pornind de la un tip viral de la soarece. Primul vaccin comercializat impotriva poliomielitei a fost insa vaccinul poliomielitic injectabil compus din virusi inactivati (VPI), descoperit de Jonas Salk. Vaccinul a fost dezvoltat pornind de la o tehnica de cultura a tesuturilor pusa la punct de John Enders, Thomas Weller si Frederick Robbins. La scurta vreme Albert Sabin introduce vaccinul poliomielitic oral constituit din tipuri virale atenuate (VPO). Mult mai avantajoase ca pret si mai usor de administrat, vaccinurile orale impotriva poliomielitei au larg fost folosite in campania OMS de eradicare a poliomielitei, permitand eradicarea poliomielitei in multe tari ale lumii.
In anul 1954, Enders si Peebles descopera virusul rujeolei (pojarului). Imediat dupa descoperirea virusului, Enders si colectivul sau demareaza cercetarea vizand producerea unui vaccin impotriva bolii. La sfarsitul anilor 1950 reusesc sa produca un vaccin cu virus rujeolos viu atenuat, dupa pasaje succesive ale tulpinii virale Edmonston B pe diferite culturi de celule. Catre jumatatea anilor 1960 apare un nou tip de vaccin, hiper-atenuat, premergator al vaccinurilor anti-rujeolice din zilele noastre. In prezent vaccinarea impotriva rujeolei (pojarului) se face cu vaccinuri vii atenuate, pentru producerea carora se foloseste una dintre cele 3 tulpini de virus rujeolos atenuat: tulpina Schwarz, tulpina Moraten si tulpina Edmonston Zagreb.
In 1982 apar primele vaccinuri eficiente impotriva hepatitei B, dezvoltate folosind antigen HBs colectat din plasma pacientilor cu infectii cronice. Ulterior s-au dezvoltat tehnologii recombinate pentru producerea antigenului HBs pe scara larga. Astazi se folosesc vaccinuri recombinate, produse prin inginerie genetica la preturi relativ reduse. Introducerea vaccinarii profilactice de masa impotriva hepatitei B a fost recomandata de OMS din 1991. In tarile in care vaccinarea a fost introdusa in programele nationale de imunizare, s-a inregistrat o scadere remarcabila a incidentei hepatitei B printre nou-nascuti, copii si adolescenti. Totusi, hepatita B ramane o problema majora de sanatate publica deoarece nu toate tarile au introdus vaccinarea obligatorie impotriva bolii.
In anii '90 au fost dezvoltate vaccinuri impotriva rotavirusurilor responsabile de unele gastroenterite infectioase, frecvente la sugari si copiii mici.
Semnaleaza o problema
Afiseaza playlist (total video: 0)
Prin utilizarea serviciilor noastre, iti exprimi acordul cu privire la faptul ca folosim module cookie in vederea analizarii traficului si a furnizarii de publicitate.